Mai singură ca oricând.
Supraexpunerea, arderea, oboseala.
Risipa.
Să caut în DeLillo locul acela cu tot ce spunem ne face mai săraci, tot ce rostim înseamnă ceva ce pierdem din noi.
Nevoie îngrozitoare să fug, să stau acolo, în locul pe care încă nu l-am găsit.
Coliba, pădurea, casa din minte, trosnetul ramelor, sunetul pașilor, cântecul, spaima.
Soare, frig, pagini, sute de pagini. Tot ce-am lucrat în ultimul an și jumătate se întoarce la mine, mă sufocă, e complicat să reiei ceva demult încheiat, pus deoparte, tot un fel de spirală, dar nu de spirala asta mă tem.
Mă simt mai singură ca oricând. Acolo, în pădure, în locul cu brândușe, unde am stat și-am tot stat privind împrejur, printre trunchiuri, unde-am căutat și n-am mai găsit copacul tău înclinat, eu vie, tu dispărut, s-a deschis gura mută, m-a smuls zgripțuroaica, m-a aruncat într-un gol, e atât de ușor, doar o clipă și ești smuls, aruncat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu