Capăt ploios de duminică, ceai de scaiete și trandafir, ușa închisă, nimic.
Și-mi amintesc de o zi de iarnă, nu trebuie să calculez mult, era acum douăzeci – îngrozitor! – de ani. Stăteam în holul îngust de la intrarea în redacție, așteptam să intrăm la testare. O sală mare, pătrată, cu mese așezate în potcoavă, unde aveam să scriem o știre imaginară și să răspundem la câteva întrebări. Cei mai buni zece intrau în perioada de probă, apoi vreo cinci erau angajați. Chestia asta, prima mea angajare la un ziar, mă putea ajuta să mă rup de ceea ce ajunsesem să fiu din greșeală.
„Eu vreau să aduc știri de la spital”, a zis o fată. „Eu de la poliție”, o alta. „Eu vreau să scriu pe politică.” „Eu pe Culturhră.” Eu habar n-aveam despre ce vorbesc fetele astea. Eu voiam doar să lucrez cu litere, nu cu cifre. Voiam să scriu, poate... povești. „Și tu?”, m-a întrebat prima fată, privindu-mă prin ochelarii cu rame portocalii, cu lentile rotunde, țuguindu-și buzele roșii, cărnoase, într-o așteptare deja dojenitoare. Nu știam. Am bâiguit un: „Ei, eu aș vrea să scriu așa, pentru mine, nu știu...” Mi-o amintesc, mi-am amintit-o adesea. Cu capul dat mult pe spate, suflând fumul în sus, mi-a șuierat fără să mă privească: „E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune!”, iar când mi-am dat seama că mie mi se adresase, mi-a venit să intru în pământ de rușine.
S-au întâmplat multe de-atunci. M-au ales secretar general de redacție la ziarul din demisolul afumat, apoi redactor-șef adjunct și redactor-șef. Nimic lăudabil. Să fii sclav-șef al unui infern miniatural nu e nici o scofală. Dar astfel m-am rupt de ceea ce eram înainte. N-am prea scris. Am corectat și rescris în schimb mii de texte, am tăiat epitete și-am pus verbe în titluri, am machetat, corectat, așteptat, plâns, transpirat, afumat, blestemat... S-au scurs ani, m-am mutat, am scris în anii următori sute de articole din Sibiul cultural, despre teatru, muzică, film, festivaluri, iar când a venit iarăși vremea unei plecări, a unui hol, a unui interviu, m-am întors la acel „eu vreau să scriu așa, doar pentru mine”, doar că acum gândul era mult mai limpede, fără nici un „nu știu” lângă el, iar afirmația îmi suna ca un scâncet. O rugă. Orice, nu articole.
De curând, am crezut că voi începe iarăși să scriu asemenea texte. Am promis colo și dincolo articole despre una sau alta. Însă văd că nu pot. Ceva s-a schimbat. Ceva-ul ăsta sună limpede, așa, ca ploaia din capătul ăsta de duminică, ca muzica lui Satie picurată din boxele de lemn, ca lingurița în ceașca de ceai. S-a limpezit un lucru foarte simplu. Că abia atunci „când nimic nu ai a spune”, când nu trebuie să scrii despre ceva anume, și mai ales când nu vrei nici să vezi acele știri de la spital, de la poliție, despre politicieni, accidente, evenimente de orice fel, abia atunci ai o șansă să ai și tu ce spune.
Tai o bucată de aer cu mâna, mi-o aduc mai aproape, ca și cum aș ține în palmă un pui de animal nemaivăzut. Și întreb bucățica asta de spațiu neocupată de nici o grijă, de nici un gând: tu ești nimic? Atunci hai să scriu despre tine. Și-atunci, ce să vezi, golul meu se așază, scoate un icnet, un icnet abia auzit, dar care acoperă ploaia, muzica, lingurița din ceai și amintirea mea de acum douăzeci de ani. Din gol se naște – respiră, ușor! – de azi până cine știe când, o poveste.
(publicat azi în LaPunkt)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu