*

Zile înfiorătoare, n-apuc nici măcar să mă gândesc la cât de oribil e totul, trebuie alergat mai departe până la epuizare, dincolo de epuizare, dar noaptea un vis banal, cu o cameră străină și un gest simplu, cândva automat - cu ochii închiși, ridic colțul plapumei ca să intre motanul, pe care nu-l mai am de mulți ani, și odată cu el moliciunea, căldura unui trup cuibărit, apropierea fără cuvinte - mă trezește dureros și-mi dă amărâta aia de senzație pe care nici măcar nu mi-o mai pot permite ziua - că-s vie și că totul e oribil de gol și de greu. E și asta ceva.