E miezul nopții și nu mă satur să citesc despre foame și frig, despre dor de acasă, despre telefoane care înghit pumni de fise, despre pachete care nu mai ajung, despre colegi care mor, despre planșe trase în tuș, despre magazine și haine și petreceri și vacanțe și drumuri. Și mereu glumița de final, uneori și-un desen. Însă am obosit foarte tare. E doar o zi dintr-un șnur de zile grele, ziua asta, care se-ncheie așa, cu noi sortând scrisori, scotocind în trecut, ca să punem în ordine ce și cum mai putem, când viața pare c-a deraiat și se duce cum vrea ea, se tot duce. Aliniem ce putem. Ultimele scrisori ajung în teancul meu necitite.
Afară e lună plină, cerul e roșu, ramurile liliacului sclipesc argintate. Adorm greu, în camera mică, cu pisica bătrână cuibărită pe pernă, chiar deasupra creștetului. Când să ațipesc mă trezește un ticăit foarte iute, care îmi bate constant în ureche. Mă ridic într-un cot. Și pun capul la loc. Ticăitul e inima grăbită a pisicii.
După-amiază de primăvară. Acasă. Înșir iarăși toate aceste scrisori, în camera mea. Le citesc, le așez în ordine cronologică, sunt câteva zeci de scrisori. Un adevăr fragmentat îmi defilează în fața ochilor, e adevărul acelor ani, cu detalii uitate; un peisaj mereu în schimbare, cu o falie mare la mijloc. Citesc imaginându-mi ce s-ar alege de-acest adevăr dacă aș selecta o singură scrisoare, să o public aici. Tresar la un pasaj sau la altul, la tot ce-am uitat, la ce ar părea interesant de publicat. Un fragment dintr-o scrisoare, altul din altă scrisoare. Îmi plac primele scrisori, din septembrie 1986, e o lumină acolo, cu tot greul și dorul, e o fată de 18 ani care scrie acasă dintr-o cameră de cămin goală, încă nelocuită de-a dreptul, cu doar câteva piese de mobilier îngrozitoare, de metal, și ea spune „dar cred că după o vreme o să fie frumos, de-aici de sus se vede bine lacul”. Apoi e despre mâncare și mai ales despre lipsa mâncării, despre frig, despre cursuri și tramvaie și teatru și cărți și iar frig și drumuri și bani.
Le strâng într-un târziu, le închid gura cu un elastic gros, galben. Le ascund în dulap. Ce să împarți cu altcineva și de ce? Îmi dau seama că ele, scrisorile din alt timp, pot spune un oarecare adevăr doar publicate împreună, într-un șnur care arată schimbările, transformările. Probabil că există o matematică a adevărului, cu scăderi, cu adunări – ba cu operații mult mai complicate de-atât. Poate le voi folosi cândva într-o carte. Dar mai degrabă nu.
Există în teancul acela o scrisoare oribilă, fără plic, singura care nu poartă o dată. E o scrisoare neexpediată, la care mă refer într-o alta: „scrisoarea oribilă”, pe care nu am trimis-o. Am scris, dar nu am trimis. Am spus, dar am păstrat la mine (deși, în cele din urmă, v-am dat-o cumva, ați cerut și-ați primit și pesemne am râs împreună, credeam că e foarte târziu). Abia acolo – simt odată ce-am închis totul în dulap – e adevărul adevărat. În strigătul ăla disperat, impardonabil de sincer, în goana stiloului cu cerneală mov pe o pagină de caiet studențesc, fără dată în colț, fără plic, fără timbru. Un urlet deznădăjduit între patru pereți, care spune întreaga poveste de nespus. Toată grozăvia acelor ani.
Tot astfel, zilele astea crunte, care s-au dus, care se duc, își pot păstra adevărul (și eu mă pot păstra pe mine întreagă, pot fredona când mă plimb, pot funcționa, pot traduce, pot adormi oarecum liniștită și pot visa să mai scriu) doar câtă vreme nu îl rostesc. Să nu-l povestesc nimănui. Evit întâlnirile, cu zilele, cu săptămânile, cu lunile, ca să nu spun. Să nu trimit, cum ar veni, scrisoarea netrimisă. Sunt lucruri care se devalorizează odată spuse, oricui – celui care te-ascultă și celui care doar pretinde că te ascultă, celui care realmente te ajută ascultând sau celui care te ascultă doar ca să-ți spună iute și el. Și de ce n-ai vrea să se devalorizeze ceva ce înseamnă suferință? Pentru că noi suntem alcătuiți, în esență, din suferințe. Restul e zgură.
- pentru Literomania -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu