De câte ori termin o traducere, vreau să-mi rotesc biroul. Să mă așez cu fața spre fereastră, să chem în colivie o poveste. Dar camera-i prea mică, am mai încercat, nu se poate. Fiindcă dacă iau biroul de lângă perete și-l pun în așa fel încât să văd pe fereastră, nu voi mai putea întinde seara canapeaua. M-aș lovi noaptea de toate colțurile, asta dacă se va mai putea strecura un picior între un colț și altul.
Într-o încercare disperată de reamenajare, am scos canapeaua la vânzare, cu gând să cumpăr un pat pliant mult mai mic. Am văzut patul, am calculat cât ar trebui să plătesc la toată povestea, urma să pierd jumătate din preț ca să câștig jumătate din spațiu. Visam la noua amenajare, la golul unde îmi imaginam c-aș putea... Dar când au apărut cumpărătorii, m-a apucat jalea – sunt atașată câinește de canapeaua mea portocalie – așa c-am șters anunțul și-am rămas cum eram.
Fiindcă n-am putut roti biroul, nici vinde canapeaua, m-am rotit eu. Noaptea, nu ziua. Mi-am așezat perna la picioarele patului. De-o lună dorm așa. Capu-mi stă acolo unde mi-au stat picioarele. Nu mai văd cerul când mă trezesc, nu-mi mai bate lumina dimineții în ochi, însă noaptea văd în peretele de oglinzi luna, dând roată turnului cu cruce, pe urmele lui Venus, până apune dincolo de gară, o acadea enormă de zmeură și miere.
Dar nici așa nu a mers.
Atunci mi-am rotit plimbările. Am schimbat ora de ieșire. Nu mi-am mai zăngănit lesa la ușă pe la prânz, ci abia către seară. Când scade lumina, când dau să se-aprindă felinarele. Am pornit, amușinând pe alte străzi decât o fac de niște ani încoace, către vest, cotind o dată, și atentă ca atunci când cotesc încă o dată unghiul să fie larg, și iarăși așa încă o dată. Și-am văzut.
Două lămpi străjuind o ușă cu ramă uscată, ca niște bostani care-au mai crescut și după ce-au fost îmbrăcați într-o crinolină de fier forjat, și-acum dau pe dinafară, umflați, portocalii, stinși.
Platanii uriași de pe Berzei, scheletici, cu oasele mai albite ca zidul.
Un cojoc negru împrăștiat pe-o podea, într-un cabinet cu luminile aprinse, iar pe masă un caniș rămas aproape în pielea goală sub foarfecile harnice, cu mănuși de boxer și șosete flaușate.
Stoluri de violete albe lângă căminele de la Operă, pe unde mișună șobolanii și femeile spun ce frumos la una și țipă la alta, deși.
Fusta de voal apretat a unei mici balerine încă nenăscute, așteptând într-o vitrină la etaj, încremenită într-o piruetă, sub anunțul Costume, între stele de carton.
Nici o pisică acolo unde mă așteptam să văd o pisică, dar două acolo unde nu mă așteptam să văd nici una.
Vânzătorul de la micul magazin de pantofi, unde pare că nu intră nimeni niciodată, păzind cu falca în palmă șiruri de ghetuțe de piele întoarsă de toate culorile și o pădure de șireturi.
Bulevardul schimbându-și culoarea, acum roșu de aici până departe, acum verde.
Cerul ca un flamingo, acum peste ape, acum dedesubt.
Un mierloi cântând de-i saltă pana în spinare, pe-o antenă străveche, de pe-un acoperiș, de pe o casă scoasă la vânzare.
Și un câine mic și alb, un volpino așa cum scrie la carte, „vioi, jucăuș, vigilent, voios, activ, afectuos”, venind țintă la mine de parcă ne-am ști, ridicându-se-n două labe și apucându-mi arătătorul și mijlociul în bot, înghițindu-mi-le cu totul pentru câteva clipe, și pe cât de prietenos apropiindu-se, pe atât de senin depărtându-se, trăgând în lesă un pensionar.
Platanul portocaliu sprijinind în centrul Cișmigiului teribila călimară a cerului, Venus uluitor de mare deasupra, iar în spate jumătate de lună.
Temnițe înșirate pe străzi, porți ferecate, lumini în odăi cu grilaje, valize și globuri pământești pe dulapuri.
Și fraze, fraze ițindu-se, despre vânzătorul de pantofi și despre volpino, despre gardianul înarmat cu baston care adună bilețelele cu „proaspăt vopsit” de pe bănci, despre Venus care se rotește în sens invers decât Pământul, unde soarele răsare la vest și apune la est, și-odată ivindu-se toate acestea dispărând apăsarea; nimic din ce se vede nu trebuie scris, nu trebuie scris, mâna tresare în buzunarul pardesiului schițând începutul unei negații, ca și cum ar alunga o prezență, ca și cum ar dirija o absență, încă un pas, încă o curte, încă un câine, o întreagă planetă care se rotește în sens invers, chiar dacă biroul a rămas și de data asta pe loc, cu fața spre același perete. S-a pornit cantilena pe străzi, privește, ascultă – asta e tot – și nimic nu trebuie scris.
Imagine: Man and Woman Contemplating the Moon - Caspar David Friedrich
(publicat în Literomania)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu