Stăm la o masă de la fereastră, de unde vedem terasa de lumină, frunze printre picioarele meselor goale, blocul meu e aproape, undeva spre apus, dar e de parcă m-ai fi adus atât de departe. Față în față în restaurantul care se golește treptat, râdem zgomotos când vorbim de-un nebun. Nu ne-am văzut de la începutul celuilalt anotimp. Soarele se rotește, îți arde privirea, acum te-ai mutat pe scaunul de-alături, și parcă ne e și mai bine așa, cu un pic de distanță, cum vorbim cu trupurile ușor înclinate, de parcă am sta să plecăm din clipă în clipă, cu nota de plată între noi, cu eșarfele deja puse la gât. Ce întâlnire cu miez, ce clipe prețioase. Să ai un prieten, să apară în ființă întreagă după luni de absență punctată de scrisori, să poți să vorbești, cu adevărat să vorbești, să asculți, și toate cuvintele să curgă în continuarea scrisorilor, derulând suluri de îndoieli legate de scris, acele lucruri de care îmi spui că nu pot fi spuse fiindcă omoară, acele lucruri de care îți spun că pot fi spuse unui om atât de apropiat, care te ascultă și-ți dă senzația că nu va avea nici un răspuns - dar are un soi de răspuns, chiar îndoielile sale.
Să las aici, pentru ziua de ieri, dar și pentru ziua de mâine, textul acesta despre Ishiguro - de care i-am vorbit ieri prietenei mele - și cantonamentul lui aspru de patru săptămâni, în care a scris scheletul brut al minunatei Rămășițele zilei. Totul venea pe un fond de criză: succesul cu al doilea roman îi blocase scrisul, avea un singur capitol scris din cartea nouă, iar peste un an de vânzoleală și risipă din cauza succesului, cu întâlniri și alte prostii, constatase că tot cu acel unic capitol rămăsese. Ce era de făcut? Atunci a decis împreună cu soția că e nevoie de măsuri radicale; vreme de patru săptămâni el va trăi doar în scris, izolat, departe de orice corespondență, nu va veni nimeni în vizită în casa lor, va scrie de la 9 dimineața la 10 și jumătate seara, cu câte o pauză pentru mesele de prânz și de cină, încât ficțiunea pe care o scria să-i devină o realitate mai reală ca realitatea. Și astfel a dus povestea la capăt într-o lună, un text brut, nefinisat, cu izbucniri de imaginație și scene care nu duceau nicăieri și cu „hideous dialogue”, nu conta, avea să revină apoi.
Mobilizarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu