„Atmosfera liberă”

Când eram copil și mare parte din orele lungi ale serilor le petreceam alături de tata, stând ca un om mare pe fotoliul pereche cu al lui, despărțiți doar de o măsuță lunguiață și îngăduitoare, aveam un joc doar al nostru. El îl inventase. Întindea mâna spre mine și se apropia cu arătătorul la câțiva centimetri de obrazul meu. Acolo se oprea. Încremenea așa. Dacă mă mișcam eu, se mișca și el, astfel încât să nu mă atingă. Se păstra mereu la o anumită distanță. Încercai să te zbați, să protestezi, să-l alungi ca pe-o muscă? Atunci replica lui din jocul nostru era: „Ce e? Doar nu te ating!”. Jocul se numea „Atmosfera liberă”. Ani de zile am jucat „Atmosfera liberă”, încântați de sensurile care pluteau în el. Reprizele scurte erau urmate de explicații: Vezi, îmi spunea, orice om are un spațiu numai al lui. Nu poți să i te vâri în suflet, trebuie ținută distanța. Spațiul unui om nu se termină unde i se termină pielea. Cât e „atmosfera” unui om? Ce strat din jurul lui trebuie să rămână liber?
Când scriu, atmosfera care trebuie să rămână liberă în jurul meu este egală cu camera mea. Opt metri pătrați. Atât e suficient. Camera mea, neapărat cu o ușă închisă. Sunt atât de dependentă de asta, încât închid ușa și când sunt singură în casă. Nu mai pot lucra altfel. Am nevoie de acest spațiu perfect delimitat și curat, la fel cum am nevoie de timpul perfect decupat – și curat. Sigur, există și un alt spațiu vital, interior, mental, spiritual. Aici e vorba de liniște, aici lupta se dă cu tine, dar și cu zarva din jur. Trebuie rotite butoane, închise zgomote individuale și colective.
De vreo doi ani, pe pervazul geamului meu aterizează adesea Gregoire, un pescăruș cu ochi de jad pal. Adoarme acolo, cu capul cuibărit pe spate, la rădăcina aripii. La intersecția dintre spațiul meu și al lui e fereastra. Duritatea geamului – un obiect invizibil pentru alte viețuitoare, gândăcei pentagonali care rătăcesc pe deasupra orașului, fluturi de noapte care se accidentează cu un pocnet, glasuri de politicieni și de activiști agitați – o cunoaștem bine amândoi. Ne e drag ca de-un frate de geamul care ne unește și ne desparte – pe unul de altul și pe fiecare dintre noi de toate relele lumii.

(31 iulie 2018, pentru revista Orizont, ancheta „Spațiul vital al unui scriitor” realizată de Cristian Pătrășconiu)