Văzusem o singură dată marea și n-o mai țineam minte. Fusese când aveam patru ani și călărisem un măgar mov cu urechi portocalii. Colacul supraviețuise mult timp, dar marea n-o mai revăzusem. Noi ne făceam toate vacanțele în capătul opus al țării, la Timișoara, la bunica. Nici bunici la țară nu am avut, pentru mine bucuriile vin de la oraș, tot ce înseamnă flori și iarbă și gâze uriașe se concentrează în grădini urbane ascunse și-n petice mici devenite imense în amintire, unde frumusețea nu e de mâncare.
Să mă întorc la mare. Abia la șaisprezece ani, după treapta a doua, am mers din nou la mare cu sora mea și cu mama. A fost de parcă o vedeam pentru prima oară!
Era septembrie, marea era ca un munte albastru, ni se arăta înaltă, cum ne apropiam de ea mergând pe un bulevard albit de soare. Apa era fantastic de caldă. Iar noi trei eram fericite. Mama e foarte tânără, atunci ne era ca o soră mai mare. A fost una dintre cele mai frumoase vacanțe ale noastre, era un ceva conspirativ între noi, de parcă am fi fugit în lume împreună...
Cred că de asta îmi place mereu marea în septembrie. Sau poate mă mint, poate caut numai scuze, poate e doar fiindcă am de lucru mult vara? Sau fiindcă nu suport căldura deloc și abia în septembrie simt că pot respira?
Oricum ar fi, unele dintre cele mai bune lucruri din viața mea s-au petrecut în septembrie. Când cad castanele și soarele e blând și lumina e verde, atunci mi s-au întâmplat acele lucruri despre care intuiești, chiar când se petrec, că nu se vor pierde, că vor deveni amintire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu