Indiferent cât de mici

„Care este marea carte pe care v-ar fi plăcut să o scrieți și de ce?”

Dacă nu ești atent, dacă te lași cuprins de un entuziasm nefiresc, cât pe ce să dai fuga spre marile cărți preferate, scrise de alții. Să spui un titlu sau altul – jocul e atât de ușor și tentant. Dar… Dar dacă ești și scriitor și traducător, și scriitor și recititor, și trecut de o vârstă, înțelegi că nici gând, n-ai cum să-ți dorești să fi scris tu cartea altuia. Cu cât scrii mai mult, cu atât înțelegi mai bine care sunt temele tale, care e vocea ta. Care sunt obsesiile. Nevoile. Cu cât traduci mai mult, la fel, înțelegi diferențele dintre tine și celălalt. Singura carte, mică, mare, pe care mi-ar plăcea să o scriu este cea care îmi stă înainte, cea încă nescrisă. De câțiva ani încoace, am senzația tot mai limpede că îmi stă în față cartea pe care mi-am dorit dintotdeauna s-o scriu și de care încă nu m-am apucat. La începuturi, într-un fel acolo vreau să ajung, unde era libertate enormă, inocență și un alb nesfârșit de coală neîncepută, și să scriu o poveste, atât, una singură, să fie ceea ce eu numesc pur și simplu „Povestea”. Povestea mea, încă neimaginată, neîncepută, nescrisă, cea atât de plină de promisiuni câtă vreme e încă departe – și totuși posibilă.
Până la urmă, asta e problema scriitorului care e și traducător: oricât de mari ar fi cărțile traduse (rescrise), el va visa mereu să le scrie tot pe-ale lui, indiferent cât de mici.

- răspuns la ancheta realizată de Simona Preda, LaPunkt