La capătul verii în care n-am plecat nici o zi de acasă, aduc pe birou o castană comestibilă căzută pe jos. Anul trecut, încheiam Toți copiii librăresei și treceam zilnic pe la unicul castan comestibil din preajma casei, verificam cu capul dat pe spate, s-au făcut, nu s-au făcut, și scriam, și eram fericită scriind prăpăstiile de acolo. De ce te grăbești, de ce te grăbești, mă întreba când ieșeam din cameră, după ore și ore petrecute cu ușa închisă, n-ai spus că vrei să scrii o carte lungă, în care să trăiești, care să te țină mult, care să fie a ta multă vreme? De ce să o termini? Pentru că vin prăpăstiile adevărate peste noi, îi spuneam, fiindcă el părea să nu știe că bolile, că moartea, că sfârșitul într-un fel sau în altul. Ce fericit ești când trăiești într-o poveste - e viață... (la fel cum în fiecare toamnă e un strop de speranță, când vara istovitoare și seacă și aspră s-a dus, în sfârșit)
3 comentarii:
Eu îs om trăit la bloc, pe lîngă casa scării, pă betoane. Stau foarte prost la vegetație. Pun sfios o întrebare? Cum decide cineva dacă o castană e comestibilă au ba? Înainte de a o mînca sau după? Eu dacă văd castane, pot doar să exclam ca poeții: „Cad castane din castani”. Da să spun despre ele la ce folosesc - habar n-am.
M-am bucurat din suflet pentru poza cu cele două turnuri (inimioară).
Păi, să zic așa: și eu sunt copil de oraș, am trăit toată viața la bloc. Rude la țară n-am avut, până la a n-șpea generație în urmă suntem orășeni, pur și simplu. Dar cum să nu cunosc copacii? Cum să nu cunosc florile, gâzele, fructele, e ca și cum nu ai ști culorile, mirosurile, notele muzicale!?... Mi-a venit de multe ori să exclam, dar n-am vrut să rănesc niște cunoscuți: nu poți scrie dacă nu știi copacii și rasele de câini, dacă nu recunoști un chiparos de-un stejar, un teckel de-un husky!...
Primii castani cu castane comestibile i-am întâlnit la Pitești, în Ștrand, eram mică. Mama, timișoreancă aterizată în târgșorul din sud, mi i-a arătat, mi-a povestit că la Timișoara pe stradă se servesc castane calde, crestate, aburinde. Și m-am îndrăgostit imediat de copacii ăștia - doar un pâlc, acolo, în parc.
Acum, la București, știu unul singur, e la un kilometru, doi de casă. Asta numesc eu „în preajma casei”. Îi fac vizite uneori. M-a ajutat la poveste. Am urmărit când se coc castanele.
Cele comestibile arată ca asta, din poza mea. Un arici cu țepi deși. Celelalte, cunoscute, necomestibile, sunt ca buzduganul. Frumos e că în cele comestibile cresc întotdeauna trei castane, lucioase, acoperite de puf mătăsos: cele două din margine, bombate, țin între ele o a treia, mai turtită. Mi s-a potrivit grozav în povestea cu librăreasa, ceasornicarul și poate-copilul lor. Asta n-am zis niciodată, sper că măcar un cititor s-o fi gândit.
M-am lungit, dar m-a bucurat întrebarea, poate mai citește vreun rătăcit despre castanele mele.
Turnurile... Mulțumesc. Am ezitat mult dacă să le pun. Sărbători inventate. Sau cum să ne justificăm nesfârșita oboseală.
Că e nevoie să acumulezi amănunte, detalii, să aduni în memorie „diversul sensibil” (uf, Immanuel Kant), mi-am dat seama tîrziu. Și am și scris un eseu despre asta („Emil Brumaru și subiscălitul împăiați ca papagalul lui Flaubert”) în „Roata plăcerilor”. Am sesizat că nu am nici vocație și nici pregătire de prozator. Nu știu nume de flori, nu am memoria aromelor, îs ignorant în materie de legume, habar n-am cum arată o mușcată. Dintre arbori știu doar bradul. Dar nu-l pot deosebi de pin. N-am ochi, n-am ținere de minte. Ergo: nu voi fi niciodată prozator.
Sînt complet de acord cu afirmația ta de mai sus: „nu poți scrie dacă nu știi copacii și rasele de câini, dacă nu recunoști un chiparos de-un stejar, un teckel de-un husky!”. Și nu-mi dau seama cine ar putea contesta asta și nici cine s-ar simți lezat. Îmi amintesc că James Joyce îi cerea fratelui său - rămas în Dublin - să măsoare înălțimea unui gard ce înconjura o grădină publică. Avea nevoie de acest amănunt precis pentru un pasaj din „Ulysses”.
Dar cel mai exact descriptor al naturii pare a fi L. N. Tolstoi. Știa totul: culori, plante, mirosuri, gusturi. Și știa asta încă de la început, în trilogia autobiografică (a scris-o pe la 23-27 de ani), în „Povestiri din Sevastopol” (1856).
Deci, sînt praf la vegetale, dar nu regret, aș fi scris doar proze parodice, scoase din cap :))
Mulțumesc și eu.
Trimiteți un comentariu