Jurnal

Era o astfel de zi.

Basm

Era seara brotakului demn de urmat peste văi şi dealuri şapte.



Dispariţia subită a brotakului neglijat!



Şi apariţia la fel de neaşteptată a armatei de brotaci!

Scrisoare inchisa intr-o ramura de liliac

Dragul meu Mihăiţă,

Acum, că s-a mai aşezat un pic mîlul supărării, am găsit chiar motive de bucurie în epistola care ştim amîndoi cîtă mîhnire ne-a pricinuitără, deşi nu era dînsa scrisă deloc cu răutate, şi nici chiar amară în intenţii, ci doar în nefericitul rezultat.
Dar să-ţi spun care fu pricina deodată dezvăluită a bucuriei mele. Dincolo de toate cele vorbe bune şi frumoase, Momoţelul tău se cam necăjise, la apariţia primului volum (multă vreme au trecut), atunci cînd gazetele astfel grăiau: "jurnalista... a publicat cartea...". Ambiţiuni ale unei femei care ştie că gazetăria e doar o meserie de avarie, un hamac nu prea confortabil, însă singurul posibil... Fiindcă există jurnalistul-binoclu, jurnalistul-sabie, jurnalistul-semn-de-întrebare, jurnalistul-sclav, jurnalistul-imaginat, jurnalistul-ştie-tot, jurnalistul-habar-n-are şi tot aşa; există mai multe specii de jurnalist decît de peşti de apă dulce, dar ce-are ramura de liliac cu toate acestea? Nimicuţa! Căci poveştile nu ies din mintea, nici din sufletul vreunuia dintre ei, ci dintr-un altfel de cotlon, după cum mult mai bine ca mine dumneata vei fi ştiind.
Şi nu-i numai asta. Cum va fi sunînd "fizicianul X a scris un roman", "medicul Y a mai publicat un volum de versuri", "cărămidarul Z a construit o minunată ficţiune", "modista W a zămislit un basm"? Sigur, dragul meu, că n-are nici în clin nici în mînecă datelată una cu alta, indiferent de ambîţ şi de forma hamacului...
Şi astfel reviu la ziua de azi şi la motivele de bucurie.
Bunăoară, odată aşezat mîlul supărării de care nu voi să mai amintesc iarăşi, s-a ridicat şi acum pluteşte la suprafaţă cu oarece graţie fericită grăirea că "...s-a ivit din spuma presei, dar nu păstrează nimic jurnalistic în scrisul ei. Este scriitoare-scriitoare, şi anume...".
Şi nu mă voiu mai necăji aşa iute, fac promisiune, căci scăpără soarele dintre nori şi degrabă vor înflori ramurile de liliac, şi nici pe dumneata te va mai supăra aşa tare - trag nădejde - piciorul, alunga-le-ar ielele primăverii de beteşuguri blestemate!

Te îmbrăţişez cu drag,
Veronica

P.S.: Adorabil îţi şade cu mustăcioară! Sufleţel te imploră să nu o dai jos niciodată.

Luni

Lalele galbene, frezii albe, o bilă de cauciuc găsită pe stradă, ochelari cu ramă verde, capitolul unsprezece, pagina 213, trei sute optzeci de mii de semne, felicitare pentru sora mea, bucurii de la străini descoperite întîmplător, un citat, o descriere, supărări de la apropiaţi, batistă, brotac de jad, potcoavă de argint, tarte cu fructe, antologie, greşeli, alte greşeli, cactus răsturnat, cactus salvat, cactus vecin accidentat, Pupidulce cu urechile pe spate, Pupidulce galeş.

Ca o laba de urs

Uneori, ca să te aperi, trebuie să îţi faci un rău imens. Sînt reptile care îşi abandonează coada între degetele jucăuşe ale atacatorului; urşi care-şi rod şi îşi lasă în cursa cu colţi de fier una dintre cele patru labe; tot astfel, oameni care îşi părăsesc sufletele zdrenţuite în capcane atroce. Şi fug aşa, nişte coji ambulante, nişte haine de carne subţire cu căptuşeli sîngerînde. Sufletul abandonat, desigur, nu va folosi nimănui la nimic. Va putrezi ca o labă de urs, cu ghearele zadarnic încleştate-ntr-o pajişte.

Ciinosenie

La colţul străzii, campanie: "Realitatea te priveşte". Pe colile mari de hîrtie de pe panouri, oamenii nu mai prididesc să îşi scrie problemele. Cea mai mare dintre ele, cîinii!
Aşezat în fund, mare, blînd, cu aerul unei statui înţelepte, Pasternak îi priveşte inocent, măturînd uneori trotuarul cu coada, cerşind o mîngîiere care nu vine. Puţin mai încolo, în iarba din faţa policlinicii, Căţeloiul cu Pulover Albastru - acum împrimăvărat, în pielea goală - se scaldă într-un soare zgîrcit. Boudrăguţ, născut vara trecută, acum mare căţelandru, aleargă cu urechile pleoştite după maică-sa, Lupişoara atît de curtată...
Şi mîinile bătrînilor scriu, gurile turuie. Şi nimeni nu face nici o sesizare privind cîinoşenia infinită a oamenilor.

Despre ezitari

Cum mi-am făcut curaj înaintea lansării. Copiez însemnarea de atunci - de fapt un scurt e-mail trimis lui A.G. şi pus, ca un bilet de intrare fantomatic, în buzunarul de la blugi.

Tocmai a fost la radio actorul M. D. Îmi plăcea mult cînd eram mică. Acum însă, timp de o oră, aud o voce pe care n-o mai recunosc: un bărbat cu glas puternic, sigur, prea sigur de el. Un macho! Unde e băiatul timid, cu voce tremurată? Şi mă gîndesc că e bine să îţi păstrezi, cu vîrsta, ezitările, îndoielile, bîlbîielile chiar. Şi deodată nu-mi mai e ruşine. Să-mi amintesc neapărat să-mi fie, dacă o să ajung vreodată să declam cu o grozavă siguranţă...

O privire

Astfel.

Asteptari

Era o astfel de zi.
Decoruri albe pentru zile negre.

Inceput

Mă privesc, de deasupră-mi, cum stau ţintuită la baza copacului, cu spatele sprijinit de muşchiul său moale. Trunchiul viguros e crucea care marchează acest mormânt altfel neînsemnat, eu sunt coroana. Pădurea se-nvârte în jurul meu, sub hotarul ei mişună cârtiţe derutate, şoareci hibernează ţinându-şi degetele în gură, câini şi pisici odihnesc culcaţi pe o parte; prin rădăcinile refăcute copacii îşi trag din ei viaţa şi o risipesc în văzduh. În toată această lume fantastică, ceva mă stânjeneşte, ca o haină prea strâmtă.
Abia acum, astăzi, sprijinită de acest stejar – ales dintre toţi nu de mine, pentru a străjui mormântul unui căţel care cândva îmi ronţăia vârfurile degetelor însoţindu-mi paşii grăbiţi până la ieşirea din pădure – acum îmi dau seama că totul s-a petrecut în doar paisprezece săptămâni, în cea mai înşelătoare iarnă din câte mi-a fost dat să trăiesc. O iarnă care a-nceput prea devreme şi care încă nu s-a terminat, un anotimp cât o viaţă, în care timpul s-a-mpotmolit în el însuşi ca-ntr-un palton prea lung, o iarnă-n care s-au înghesuit de-a valma, precum lucrurile din lada bunicii, fâşii zdrenţuite de viaţă, cioburi de iubire sparte în prea ascuţite unghiuri şi ciucuri de moarte clătinându-se grele precum clopotele de bronz. Nu trebuie să fac eforturi ca să-mi amintesc ziua aceea de noiembrie când, ca un bulgăre de zăpadă ce-avea să se îngroaşe din propria-i rostogolire, s-a pornit la vale povestea datorită căreia mă aflu înapoi în miezul pădurii. De-ajuns să ridic capacul cufărului, pentru ca începutul să-mi răsară viu în faţa ochilor, proiectat aici, pe frunzele putrede.

(începutul unei cărţi nepublicate - de prin 2005)

Ziua cirtitei

"Sobolul muncise din greu toată dimineaţa, scuturînd, de primăvară, mica lui locuinţă. Întîi cu mătura, apoi cu cîrpa; iar la urmă se cocoţase pe scări, pe mese şi pe scaune, cu o bidinea şi o căldare de var şi lucrase pînă ce-şi simţise gîtul şi ochii plini de praf şi braţele îi atîrnau grele şi obosite. Primăvara plutea prin văzduh, deasupra lui, şi zvîcnea în adîncul pămîntului, sub el şi împrejurul lui, străbătînd pînă şi întunecoasa şi micuţa-i locuinţă cu suflul ei de nelinişte şi dor. Nu e de mirare, deci că, deodată, Sobolul, zvîrlind jos bidineaua, zise:
- La naiba! Să mă slăbească! Mai dă-o încolo de scuturătură!"

("Vîntul prin sălcii" - Kenneth Grahame)



De fapt, de ziua ei, cîrtiţa ieşi, îşi văzu umbra, se sperie şi fugi înăuntru-n muşuroi.
De dragul tuturor cîrtiţelor dezamăgite, acest blog cu mult prea amăgitoare culori se închide temporar.
Fratele lui ţipă că vrea şi el.

Straturi

Era o astfel de zi.

Am

Am o pasăre pe inimă.

Mai traiesc

Mă întîlnesc cu un fel de fostă colegă. Aleargă după ştiri. Ca întotdeauna. Vorbeşte continuu. Turuie. Huruie. Vîjîie. Aflu tot ce mişcă într-o lume de care am fugit. Fug. Nu m-a mai văzut pe nicăieri. Dar nici nu mă întreabă ce mai fac. Turuie, huruie, vîjîie. "Mai trăieşti?", atît mă întreabă. Oricum, nu mă lasă să răspund. Răspunsurile s-ar pierde în aer ca praful de la marginea şoselei, în urma unui autocar grăbit. Pa. Pa. Pa. Îmi iau umbra şi mă duc în plata iernii.

Cu cît e mai mititel ibricul în care înotăm, agitîndu-ne din răsputeri să ne menţinem la suprafaţă, turuind, huruind, vîjîind, cu atît e mai mare impresia că nu există viaţă dincolo de el.

Cînd eram mică, i-am zis o dată mamei că vreau să mă fac vînzătoare de şosete. Intuiam, cumva, că există viaţă dincolo de ibric. Greşeam ţinta, dar era ceva, ceva... Tata lucra noaptea la proiecte, îngropat între vrafuri de ozalid, în timp ce mama încerca să doarmă în canapeaua învăluită în fum greu de ţigară. Erau mîndri de hărnicia lor. Şi eu? Eu visam să vînd şosete şi să cînt sub salcie.

Am avut o zi bună. Iată.
Am vorbit iar cu cîinele cu pulover albastru. I s-a rupt un pic în spate. Brava lui, trăieşte!
Altui căţeloi chiar i-am spus că-l iubesc.
Mi-am luat birou nou, mai lung, trebuie să fac o fandare răsfăţată pînă la dicţionarul din colţ.
Şi am semnat o hîrtie ce-mi asigură fericirea lunilor viitoare. M-am înrobit dulce. Cu supuşenie şi dragoste, seara, mi-am alcătuit graficul de lucru.
Mai trăiesc. Există viaţă dincolo de fiecare curte din care ieşim. Şi e dulce, dulce amăruie, şuie, şuie, şuie...

Toate acestea i le povesti cu glas şoptit, aproape pierzîndu-şi răsuflarea, o mierlă unui mătăsar, pe o creangă a mesteacănului de pe aleea Turnului Roşu.

La multi ani!

Trec în noul an fericită să citesc o carte în limba engleză, pe care sper să o pot traduce în română, confruntând pe alocuri cu o ediţie germană, tradusă din rusă.
Alt traseu: 1968, 1967, 1927, 1960, 2008, 2009.
Tuturor rătăciţilor, fericire maximă şi cumplit de personalizată!

Computerless Solitaire

Şi el vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii...

Nu ştiu cum îl cheamă, nu ştiu de unde a apărut, azi l-am văzut pentru prima oară. De la geamul de unde până mai ieri nu se vedea decât un şantier înconjurat de mocirlă, l-am privit ca pe-un dar. Copilul singur, copilul câine, jucând Solitaire fără computer. Mergea în patru labe, îi chema, îi alinta, îi învăţa să se rostogolească pe gheaţă, patinau împreună îmbrăţişaţi, apoi se odihneau, nu se grăbeau nicăieri.
Din toate mizeriile ce s-au scurs de pe acoperiş înainte de-a veni gerul, aşa s-a ivit micul patinoar magic, locul de unde acum răzbătea câte-un icnet animalier.
Numai văzându-i, am jucat şi eu de la fereastră un pic de Computerless Solitaire.

Alb şi Tiuk! de iarnă

"La urma urmei, pentru a trăi fericit, omul trebuie să aibă, când şi când, câteva momente de perfectă pustietate" - "Ochiul", de Vladimir Nabokov.

***

A apărut Tiuk! de iarnă.
Cuprinde şi un chestionar, "10 întrebări nu prea literare pentru un scriitor", la care au răspuns peste douăzeci de autori - scriitori, artişti... Un astfel de grupaj n-ar încăpea în nici o revistă pe hârtie.

Mi-au plăcut cuvintele lui Ioan Moldovan:
- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?
- Murind puţin câte puţin. Asta-i viaţa şi arta.

Mai răspund Mitoş Micleuşan, Iulian Băicuş, Marin Mălaicu-Hondrari, dar şi Berti Barbera, Dan Perjovschi şi, şi...

In ajun

Ninge dezmăţat şi tandru / Pe aleea cu castani.

Interpretează:
Un beţiv, în faţa Oficiului Poştal nr. 6 din Sibiu, ajunul Crăciunului.
(dezmăţat şi tandru privind după femeia cu un dicţionar în braţe)

De dupa colt

Sînt lucruri pe care le-ai scrie pe un blog secret, departe de orice ochi cunoscut. Că nu e ca şi cum nu le-ai spune deloc. Ca animalele accidentate în desene animate, care dau colţul casei pentru a striga de acolo.
Se întîmplă fel şi fel de lucruri şi lucruşoare cînd termini cartea şi, brrr, tot ce ai scris în dormitorul tău în cîţiva ani (departe de orice alţi ochi fiind nu numai paginile, dar chiar propriile tale expresii de pe chip), toate astea apar în litere tipărite, puse pe o tavă, la îndemîna cui s-o nimeri (şi, vai, mai ales a cunoscuţilor, cei mai răi cititori posibili). Şi tu cu mîna ta întinzi tava, taina se sparge. O parte va rămîne în sertare, pe cînd alta zboară aiurea, şi înţelegi iar că e vorba de fapt de o ruptură, mai mult decît de o dăruire.
Şi n-ai cum să nu cazi. Începe vînătoarea, ascunde-te bine.
Un prieten de demult mă întreba zilele trecute dac-am mai scris ceva. Îşi exprima - scuze, dar chiar aşa a fost - un soi de mîndrie... Şi se văita de singurătate, de plictiseală. Nu i-am putut spune. Îmi păstrez convingerea că unele lucruri trebuie descoperite, nu arătate cu degetul. În schimb, l-am sfătuit să-şi facă o zi frumoasă: să intre în librărie şi să caşte gura. La tot, în general! Să se simtă bine, cine ştie ce va descoperi... Nu poate, mi-a zis, fiindcă are rezervare la frizer. Numai bine!
Şi din cauza asta n-am făcut o lansare la Sibiu. Am tot ezitat, aşa s-a întîmplat. Sînt oameni care vor să vadă cartea datorită numelui de pe ea. În numele prieteniei... Dar în condiţiile astea, cartea în sine nu mai există. Eu, cel puţin, nu vreau aşa. Ei îi e bine în raft, iar mie în cameră.
Se poate însă şi invers. O prietenă cu care pierdusem de mulţi ani legătura a luat-o, fără să ştie măcar cine e purtătoarea numelui necunoscut. Şi-a dat seama acasă că e fosta ei colegă...
Apoi, altă prietenă veche m-a căutat să-i semnez cartea; volumul era descleiat, răscitit. Am aburit coperta cu două ceşti de cafea, am povestit vrute şi nevrute... Am constatat, uluită, că ea seamănă mult mai mult cu femeile din cartea mea decît mine.
Ce vreau să strig eu de aici, de după colţul blogului umbrit? Că te cam doare la răsfoire, cînd cititorul se năpusteşte asupra cărţii doar fiindcă te cunoaşte pe tine, autorul. Că e plăcută rana descleiată, în special atunci cînd cititorul habar nu are cine eşti.
La Diverta, un bărbat necunoscut nu se mai dezlipea de pagini. Stătea în picioare lîngă raft şi citea, şi citea, zăbovind pe rînduri... Îl priveam pe deasupra unui raft cu pixuri şi creioane şi am simţit că, în golul uriaş căscat în ultima lună, necunoscutul acela e prietenul meu.

Ori il pierdui, ori mi-l fura

Cioara avea două nuci. Una i-a căzut cînd încerca să o spargă. A privit-o fără să se sinchisească, înclinînd doar capul într-o parte. Poc sec pe trotuar.

De învăţat de la păsări: calmul în situaţii critice.

Şi mi-am amintit de bunicul Mitică. După ce venea din oraş şi constata că iar îi lipseşte ceva, spunea calm, ridicînd din umeri: "Ori îl pierdui, ori mi-l fură".

Alta intilnire de basm

Era o zi cu clopoţel la gît.

O intilnire

Îmi mai doream şi-o cameră cu vedere la cîine.

Tricky

Finalul apocaliptic al concertului Tricky, de la Sala Palatului din Bucureşti. Tricky cu mînuţa lui ajuta oamenii să urce pe scenă, îi îmbrăţişa... N-a semănat cu nimic de la Sibiu - fără garduri, fără gardieni. Bisul a durat cît tot concertul, sala era în picioare. Mai multe scriu în SDC.

Cuptorul alb

Citesc pe rupte, cînd o să mă opresc va fi un semn bun, înseamnă că voi fi în stare să.
Nu poţi să citeşti cînd scrii, nu poţi nici să scrii cînd traduci, nici să traduci cînd citeşti altceva. Nu merge cu sertăraşe. Glob unic. Şi mai întîi trebuie să te plimbi. Să te încarci. Apoi trebuie să te goleşti bine, bine, de toate. Să te scuturi ca un cal în frisoane, valuri, valuri. Şi mai trebuie să şi taci în nenumărate chipuri. Iarna e bună pentru toate astea, iarna camera ta devine cuptorul fierbinte al pîinii din vis.

Lansari la Gaudeamus - Orchestra portocalie si Ochiul

Lansări la Gaudeamus, Bucureşti, sîmbătă, 22 noiembrie:

Ora 17.30: Lansarea celui mai important proiect editorial din cadrul colecţiei „Biblioteca Polirom” pe anul 2008, Seria de autor „Vladimir Nabokov”; special: traducere în premieră – Ochiul. Prezintă: Florin Iaru, Horia-Florian Popescu, Veronica D. Niculescu, Anca Băicoianu, Bogdan-Alexandru Stănescu.

Ora 18.00: Orchestra portocalie de Veronica D. Niculescu Prezintă: Ion Bogdan Lefter, Radu Vancu.

***
Despre "Orchestra portocalie"

Ion Bogdan Lefter:

"Nişte proze de o foarte bună calitate, foarte plăcute. E de obicei, din câte ştiu, un epitet neagreat – când spui despre o anumită literatură, o anumită proză, că e plăcută, există riscul să ţi se strâmbe din nas. Şi există desigur o gamă foarte bogată de proză neplăcută, crudă, agresivă, violentă şi aşa mai departe. Veronica Niculescu are agresiuni şi violenţe în textele ei, dar ele sunt undeva în spate, în subtext, în psihologii ascunse, şi la suprafaţă vedem o proză care pare calmă, pare graţioasă, care însă nu-şi disimulează până la capăt traumele. Sunt decupaje de existenţă în tradiţia prozei scurte, dacă vrem de la Cehov încoace, sau putem da şi alte repere, o proză cu oameni obişnuiţi şi o proză eminamente feminină, autoarea asumându-şi identitatea feminină în diferite ipostaze."

"Veronica D. Niculescu reuşeşte să construiască foarte frumos şi cu o suprafaţă elegantă proze ale unor turbulenţe de adâncime."

"Întrebarea care se pune întotdeauna în faţa prozei scurte prin tradiţie, şi la noi şi în alte părţi, este în ce măsură avem de-a face cu exerciţii în perspectiva unor suprafeţe mai largi, de tip roman, sau nu. Încă probabil a rămas ceva activ din vechea prejudecată, cum că romanul ar fi ceva mai nu ştiu cum... mai important, ceea ce evident e fals: există capodopere scurte şi există lungi romane plicticoase, şi există mari scriitori de proză care nu au scris romane.
Ce va face de aici înainte, numai Veronica D. Niculescu ne va da răspunsul, şi eu nu pot să risc unul. Aş putea să încerc să demonstrez că ea are vocaţie pentru proza scurtă, şi după aceea să vină cu un roman. Dar sunt aici date foarte bune pentru mers în orice formulă, pe orice direcţie. E o prozatoare de fină calitate, cu o foarte bună scriitură, şi care are lucruri de spus din profunzime, nu din improvizaţie, nu din observaţii banale."


Radu Vancu:

"V.N. face o proză de analiză calofilă, seducătoare după cum spunea domnul Ion Bogdan Lefter, ambalează de fapt traume ale identităţii feminine într-o frază calofilă. Lucru care e mult mai greu de făcut decât simpla notaţie directă a traumei. Mizează aparent pe efecte de subtonalitate, vocea nu ajunge niciodată la ţipete neoexpresioniste, cum e moda acum, nu pare legată în nici un fel de tradiţia aceasta a prozei junky sau proza care se poartă."

"E un fel de discreţie a traumei, paradoxal poate, ambalată cum ziceam într-o calofilie fără greş. Şi aici se simte lecţia majoră, cred eu, a celor doi prozatori tutelari ai ei, Nabokov şi Kundera, deşi nu seamănă cu ei, şi asta e foarte bine."

"Şi cred că ea reuşeşte, cum ziceam, alături de alţi prozatori foarte buni tineri, Filip Florian, Bogdan Popescu, care şi ei nu preferă stilul dur, ci pe cel încheiat la toţi nasturii – poate debutonat prin colocvialitate, dar atât – deci reuşeşte alături de aceşti prozatori care iubesc literatura frumoasă, reuşeşte şi ea să facă cel mai greu lucru: să facă literatura iarăşi frumoasă.
Şi de asta v-aş invita să citiţi cartea, sunt convins că o să aveţi revelaţia unui prozator de primă linie dintre cei tineri."

(selecţiuni din prezentarea volumului "Orchestra portocalie", la lansare)

Fotografii de Un Cristian:

13

Era o zi obscen de frumoasă.

Tot la capat

În librăria din Piaţa Mare, ca o bătrînă ducînd în spinare un coş uriaş cu negaţii, greu, copleşitor, sînt eu, cu toate articulaţiile dureroase, cu cearcăne, cu şira spinării umedă, cu umerii lăsaţi, cu pantofii murdari, strecurîndu-mă printre rafturi ca un animal care n-ar trebui lăsat ziua în libertate. Cumpăr un plic. La casă o văd, cu ochii albaştri, senină pe de-a-ntregul, înaltă, zîmbitoare, tînără deşi are cu aproape cincizeci de ani mai mult decît mine. O recunosc, e nepoata lui Tolstoi. Şi-a cumpărat o agendă pentru anul următor. 09! Zîmbeşte, plăteşte mulţumită. Ochii n-au ajutat-o, probabil, să aleagă una pe care să nu se fi pus deja praful cît scoarţa. Ezit. Tac. Poate sînt ochii mei, cei care văd praful în loc de 09, mai bătrîni cu un secol decît ai acestei femei de la care, dacă n-ar fi atît de greu blestematul de coş cu negaţii, aş fi putut să învăţ astăzi ceva. Dar nu. Nu.

Dorinta

Aş vrea să scriem un basm în care însemnările de pe margine să fie basmul însuşi.

Imi doresc...

Dacă ar fi să fac o listă cu ce îmi doresc să primesc în dar, aş trece pe primul loc - într-o ordine de moment, care ţine seama întîi de cît de realizabilă şi măruntă e dorinţa, şi-apoi de cît de al naibii de greu mi-e, totuşi, să găsesc obiectul ăsta - aş trece pe primul loc, deci, un suport din acela de ţinut cartea deschisă, aproape verticală (de fapt, într-un anumit unghi), ca un fel de planşetă, cu clamă de prins paginile, să stea aşa neclinită şi cu indicatorul la paragraful dorit, să nu mi se mai închidă în faţă şi nici să nu-mi mai sucesc gîtul şi mîinile.
Fiindcă în perioada asta cărţile mele încremenesc precum fluturii în insectar şi se mişcă numai la comanda mea fermă.
Am văzut cîndva, undeva, nu mi-am luat, şi apoi n-am mai întîlnit în nici o librărie. Am doar o clamă de lemn, cu bărcuţă în vîrf; cînd a văzut-o şi a aflat cît a costat, mama a exclamat: "dar puteai să pui şi o clamă de rufe!"

Apoi, mergînd spre lucruri mai greu de obţinut, mi-aş dori ochi mai sănătoşi. Fiindcă ochelari mai buni am deja. Şi îi iubesc.

Iar apoi mi-aş dori să nu-mi mai spun niciodată că ori de cîte ori ne dezamăgesc apropiaţii, ne mai rămîn străinii pentru vreo vorbă bună.
În "Disperare", Hermann al lui Nabokov pleacă dimineaţa de acasă, spre săvîrşirea crimei. Nu-şi sărută soţia pe buze (n-o face niciodată), însă îi tresare inima de bucurie la zîmbetul cald al angajaţilor de la garaj. Angajaţi care mai tîrziu, la anchetă, vor avea grijă să toarne tot, de la modelul maşinii, pînă la seria motorului.
Dar nu sînt eu monstruoasă ca Hermann, oricîtă posibilă bunătate mi-aş imagina din partea străinilor. Nu mizez pe ea, o văd doar ca pe-o rezervă iluzorie, aşa, un fel de rezervor aşezat departe, pe un deal pe care oricum n-ai chef să urci. Dar poţi să te uiţi în zare, să îţi imaginezi, mai ales în clipele cînd eşti pus la zid şi se trage. Asta e ultima, e cea mai grea. De asta-i şi cam confuză.

Curcubeul de ciuperci

Cît pe ce să nu observ. Chiar sub fereastra mea, abia distingîndu-se dintre frunze, o ciupercă, încă o ciupercă, o mulţime de ciuperci! Şi nu oricum, ci aşezate în semicerc. Un fel de curcubeu abia vizibil, un drum pavat cu pălării moi, dinspre trunchiul unui tei bătrîn înspre tulpina fragilă a unui liliac, alcătuit din unsprezece ciupercuţe. Îmi imaginez un animal care se iveşte pe înnoptate şi se mută dintr-un pom în altul aşa, fără să atingă pământul, ca-ntr-un joc simplu, dar de care ar depinde ceva important. Aşa cum depind lucrurile importante, de nimicuri.