La capătul verii, o listă scurtă cu cele mai interesante dintre lecturile mele.
· Pun în vârf ultimele povestiri ale lui Salman Rushdie, reunite în Ceasul al unsprezecelea - Un cvintet de povestiri (Polirom, 2026, trad. Dana Crăciun). Cu Rushdie nu poți să dai greș niciodată, indiferent că alegi ficțiune sau non-ficțiune. Mi-au plăcut în mod deosebit două din cele cinci povestiri, „Muziciana din Kahani” și „Bătrânul din piață”. În prima, a magiei și a forței din muzică, a talentului și a muncii imense care îl însoțește, mi-a plăcut mult o frază, un moment: este acela când muziciana, care-și dedică timpul marii ei pasiuni, descoperă că bogătanul tânăr și drăguț cu care s-a căsătorit are un singur mare și adevărat talent: „să se distreze”. Oroare! Până la urmă, povestirea asta complexă, cu nelipsitul iz de basm din toate cărțile lui Rushdie, este despre dedicarea totală pentru împlinirea artistică și îngrozitoarea sâcâială din jur, mai ales când se dovedește că omul de alături nu pricepe nimic din ce faci. (Să ne distrăm, să ne distrăm, să mai facem o petrecere mare și apoi încă una!) În cea de-a doua, „Bătrânul din piață”, splendidă și îngrozitor de tristă și ea, m-a mișcat personajul care este chiar limba noastră, oropsită, văduvită de „nu” și de complexitate și de frumusețe, stând într-un colț, degradată, distrusă, îngrijorată fiindcă se simte tot mai rău, în timp ce oamenii, ca oamenii, grăbiți, indiferenți, puși pe rele - și în cele din urmă rămași fără cuvinte. Două texte memorabile, de-o amărăciune imensă, care vor încânta orice om preocupat de creația artistică sub o formă sau alta.
· A doua din vârf este Patti Smith, Pâinea îngerilor (Polirom, 2026, trad. Ona Frantz). O carte autobiografică fermecătoare, despre o viață dedicată artei - muzică și cuvânt. Sunt niște pagini minunate către final (246-247), în care mă regăsesc total. Despre nevoia de a scrie o scrisoare. Dar cui? - și urmează o înșiruire a oamenilor și lucrurilor care dispar. Pe care le pierdem. O scrisoare către generația celor care au scris de mână, cu cerneală, eventual chiar cu tocul, care au citit clasicii, care s-au jucat afară ore în șir. O ador pe Patti Smith. Mă identific deplin cu scenele în care o văd intrând într-o papetărie, cu părul ei lung și alb, alegându-și un carnet și zicând că un carnet neînceput e o promisiune. Chiar așa, chiar așa.
· Ian McEwan, Ceea ce putem ști (Polirom, 2026, trad. Dan Croitoru). Încă citesc la ea, sunt pe la mijloc. Părea imposibil după Lecții, dar Ian McEwan tocmai a scris încă o carte uriașă. Mă trimite cu gândul la Nabokov (și la Foc palid) din multe puncte de vedere, nu doar fiindcă avem acolo un poet și poemul său fără pereche, precum și-un cercetător care sapă; e ceva ce aș discuta în detaliu cu cineva - dac-aș avea cu cine. Simt că avem de-a face cu o capodoperă.
· Am mai citit ultimul roman al lui Filip Florian, Media aritmetică (Polirom, 2026), și al lui Gospodinov, Grădinarul și moartea (Trei/Anansi, 2026). Tresărisem, cu ceva timp în urmă, când zărisem cartea lui Gospodinov, în engleză, la Cărturești Verona. Părea ceva al naibii de asemănător cu ce scriu eu de ceva ani și nu mă încumet să public. Dar m-am liniștit, chiar dinainte să încep să citesc: păi, nu seamănă două grădini cu ele, darămite doi tați. Și darămite două cărți? Da, e cu totul altceva. Da, nu seamănă deloc.
· După atâția grei ai prozei, am trecut la poezie. Lavinia Bălulescu m-a impresionat peste poate cu cartea ei, cineva strânge în pumn inima mea. cine (Cartier, 2026). Este o poezie-poveste, confesivă, dură și dezvăluind fără îndurare fragilități, colțuri intime. M-am pomenit prinsă într-un vârtej de-o fantastică forță. O precizie de bisturiu. După Rushdie și McEwan, o fântână de apă proaspătă de la noi, despre noi.
· Am lăsat la final ceva foarte frumos. Aventurile Alisei în Țara Minunilor & în Țara Oglinzii, Lewis Carroll (Arthur, 2025, trad. Florin Bican). N-am cuvinte să spun cum m-am mutat în poveste timp de câteva zile... Credeați că o știți deja? Mai gândiți-vă. O să spun doar atât: traducerea lui Florin Bican este o c a p o d o p e r ă. Vervă, ingeniozitate, ghidușie și naturalețe a limbajului, poezii care curg... Iar obiectul în sine (hârtie, ilustrații, întregul concept) este o comoară care vă va bucura nespus, indiferent de vârstă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu