Florile sint cit bisericile...

În lumea cu flori cît bisericile şi fluturi cît elicopterele, e basm la tot pasul.





Un pitic ca tot piticul.



Un ciupercuţ.



Un păianjen cam Tra-La-La, care se mută un metru pe zi.

Şi căsuţă în copac.

Şi cel mai plat dintre dealuri, al Plictiselii.

Şi urme de căpcăuni răpuşi la marea cocoţare.

Lupta dintre Lentoare şi Grabă.

Căţeloi cu limboaşca de-un metru.

Şi Căţeloi rezonabil.

Catalpă cu frunze mii, pentru scrisorete, scrisorete-ultrasecrete, scrisorame şi scrisorane.

Animale împietrite, interpretînd binişor roluri de gargui, de n-ar fi trădate de sclipirile din ochi.

Şi-un brotak de pus deoparte, Mereu-Mereu.

Insemnari capcaunarde

Unde se duc zilele de vară? Marele căpcăun cu solzi din cifre de calendar încearcă să le prindă din zbor şi să le rupă aripile. Fiindcă ele, obraznicele, îi fîlfîie prea repede pe sub nas, căpcăunul se înfurie şi strănută cu furie peste ceaşca de ceai. Tunete şi fulgere în fiecare seară!
Mic jurnal de vară, însemnări de agendă căpcăunardă. Cel mult!

Aventuri grădinozaure.

Confuzii

"Se vede că sînteţi sibiancă!", îmi spune bătrînul de la parter (moldovean), cînd dau să intru în bloc. La privirea mea întrebătoare, continuă rîzînd: "După traistă!". Nici eu nu-s sibiancă, nici traista purtată cu bareta în diagonală - eu sînt din Argeş, ea e din India.
La astfel de confuzii inofensive, n-ai decît să zîmbeşti. Însă îţi aminteşti de altele, din cele rele şi grele, de care îţi poate depinde chiar viaţa. Dar nu le pasă celor ce le comit, grăbiţi cu vieţile lor, amuzaţi, neglijenţi cu scrîşnetul care parcă, parcă li s-a auzit de sub talpă cînd goneau mai departe. Să fi fost cochilia vreunui melc, să fi fost cara-pacea vreunui suflet?
Prea puţin le pasă.

Cascada de dorinte

Nu m-am priceput niciodată să-mi pun dorinţe. Am cochetat mereu cu gîndul că dacă aş prinde peştişorul de aur i-aş da destul de repede drumul înapoi în apă, fără vreo misiune. El m-ar crede bună, eu aş fi numai incapabilă să aleg.
Azi spun: îmi doresc un opossum! Imediat mă răzgîndesc: mai bine chiar să fiu un opossum. Şi iar schimb: mai bine să scriem "365 de motive ca să devii un opossum". În scris sînt posibile mult mai multe.

Veronica D. Opossum

„Jurnal extim”, Tournier: Cum sa vezi inauntru privind in afara

Michel Tournier, „Jurnal extim”. „E mult de când am luat obiceiul de a consemna nu numai etapele şi întâmplările călătoriilor mele, ci şi evenimentele mici şi mari ale vieţii de zi cu zi, starea vremii, prefacerile grădinii, vizitele pe care le primesc, loviturile dure şi cele blânde ale destinului. Se poate vorbi, fără îndoială, de «jurnal», dar este contrariul unui «jurnal intim». Spre a-l defini, am inventat cuvântul «extim»”, spune autorul, în cuvântul înainte. Locuieşte de aproape cincizeci de ani la ţară, în prezbiteriul satului Choiseul, la 40 de kilometri de Paris, şi aici a scris şi aceste însemnări din „Jurnalul extim”, publicat în Franţa în 2002. În limba română, cartea a fost tradusă de Radu Sergiu Ruba, fiind publicată în acest an la Humanitas.

Volumul, absolut încântător, este original nu doar prin felul în care scriitorul ne lasă să privim nu înăuntrul, ci împrejurul său (efectul, desigur, este adesea exact cel invers, căci tot ceea ce vedem împrejur, fiecare dintre noi, reflectă modul în care ne e mobilat interiorul), dar şi prin felul în care e conceput: nu avem zile, luni, ani, aşadar nu ştim cu exactitate când au fost scrise însemnările. Tournier a reconstruit, a fabricat din cioburi un an, cu cele douăsprezece luni ale sale, selectând cele mai frumoase pasaje din jurnalele sale scrise de-a lungul timpului şi lăsând ca unic indiciu, aşadar, luna din calendar.

La rândul meu, am cules din carte câteva scurte fragmente, pe care vi le ofer - o degustare care poate va deschide pofta spre această carte preţioasă:

IANUARIE. În urma unui interviu pe care-l acord televiziunii despre „dragostea la prima vedere”, Guy Beart îmi scrie: „Marea dragoste înseamnă să recunoşti pe cineva pe care nu l-ai văzut niciodată. Cu cântecele e la fel: când ne cuceresc, e vorba de o regăsire.”

FEBRUARIE. La vârsta noastră trecutul este un abis căscat în care e mortal de plăcut să te laşi să luneci.

MARTIE. Povestea micii cocoşate care se călugăreşte pentru că Isus este singurul bărbat care iubeşte femeile cocoşate.

APRILIE. Era pe vremea când mergeam în Tunisia luându-mi cu mine maşina. Nu era o treabă uşoară. Trebuia să cobor la Marsilia, să mă îmbarc pe un feribot şi, douăzeci şi cinci de ore mai târziu, să debarc la La Goulette. Într-o zi, se întâmplă să iau un copil care făcea autostopul. Încântat de chilipir, se întinde pe scaun, îşi ridică picioarele şi pune tălpile goale pe parbriz. Cincisprezece zile mai târziu, mă reîmbarc pe feribot, debarc la Marsilia şi reiau drumul spre Paris. Într-o dimineaţă de noiembrie, schimbarea bruscă de temperatură are ca efect acoperirea cu abur a geamurilor maşinii în interior. Iar pe parbriz văd apărând amprenta piciorului gol al copilului tunisian.

MAI. Poate e influenţa prezbiteriului, dar vechi probleme din copilăria mea religioasă urcă la suprafaţă. De exemplu, ca să primeşti iertarea de păcate, e nevoie de „un act de regret profund”, adică de căinţă. Dar există un păcat de care e cu neputinţă să te căieşti, cel înfăptuit din iubire. Cu acest păcat trebuie să se obişnuiască Isus, pentru că de la El vine.

IUNIE. Când un şoarece vede trecând un liliac, exclamă: „O, un înger!”

IULIE. Măcelarul meu:”Domnule Tournier, când vă cunoaşte omul în carne şi oase, ca mine, n-are nevoie să vă citească şi cărţile, nu-i aşa?”

AUGUST. Soare intens. O fetiţă cu pălărie de pai imensă pe cap se lasă pe vine şi se ghemuieşte ca să încapă în întregime în umbra borurilor largi.

SEPTEMBRIE. Moartea mea. Aş decide pentru cu multă uşurinţă. Problema e că lumea întreagă are o relaţie esenţială cu mine. Întreaga umanitate e reprezentarea mea. Bărbaţii, femeile, copiii, animalele, plantele şi peisajele, totul se află în capul meu. Dacă mi se taie, totul dispare.

OCTOMBRIE. Vânt cald, ploaie călduţă care încovoaie până la pământ tulpinile de ochiul-boului, de floarea-soarelui şi de vargă-de-aur. Adun primele castane căzute.

NOIEMBRIE. Sunt ramolit. – Dacă aţi fi cu adevărat, n-aţi spune că sunteţi. – Numai că n-o spun întotdeauna.

DECEMBRIE. „Să ai inima grea.” Îmi place locuţiunea asta care lasă să se înţeleagă că tristeţea nu este un gol, ci dimpotrivă, un plin, un preaplin care dă pe dinafară de amintiri, emoţii şi lacrimi.

Aş încheia cu „Vieţile concentrice”, un joc inventat de Tournier, care constă în a corela mai mulţi oameni celebri din acelaşi domeniu, ale căror vieţi, prin datele lor cronologice, sunt cuprinse una într-alta. Astfel: Goethe (1749-1832) – Schiller (1759-1805) – Novalis (1772-1801) şi Cezanne (1839-1906) – Gauguin (1848-1903) – Van Gogh (1853-1890).
Întâmplător, mă „jucasem” şi eu în vacanţă, chiar înainte să ştiu de acest joc, citind „Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor” (Editura Polirom, 2009). Cei doi autori au şi ei vieţi concentrice: William S. Burroughs (1914-1997) şi Jack Kerouac (1922-1969).

„Jurnal extim”, Editura Humanitas, 2009, traducere de Radu Sergiu Ruba.

Kremlinul de zahar – dulcele amar al Rusiei

Dacă v-a plăcut “Ziua opricinicului”, atunci poate “Kremlinul de zahăr” o să vă placă şi mai mult. Construit din povestiri care funcţionează şi de sine stătător, înlănţuite însă prin elemente comune, volumul continuă ceea ce Sorokin începuse în romanul precedent. Scriitorul rus care a iritat puterea de la Moscova cu prozele sale declara într-un interviu după “Ziua opricinicului”: “Bineînţeles că e un roman despre prezent, iar el nu poate fi descris decât cu mijloacele satirei; încă trăim într-un stat ale cărui fundamente au fost create de Ivan cel Groaznic.”

“Kremlinul de zahăr” se derulează în lumea deja creată în “Ziua opricinicului”, Rusia într-un viitor apropiat şi crunt – două decenii de acum înainte - în care violenţa este parte a cotidianului, cultura e pe cale să se stingă, tehnologiile avansate sunt de regulă puse în slujba terorii, iar cocaina se consumă în familie la masa de seară. Obscenul şi grotescul sunt uneltele cu care Sorokin construieşte o satiră.

Ceea ce face ca volumul “Kremlinul de zahăr” să fie poate şi mai reuşit decât “Ziua opricinicului” este abundenţa de detalii, diversitatea poveştilor. Odată imaginată şi însufleţită această cumplită lume din viitorul apropiat, Sorokin se concentrează pe decuparea unor întâmplări distincte, stufoase în detalii. Rezultă o suită de povestiri înlănţuite nu atât prin personaje (povestiri amintind şi de cele reunite în “Dimineaţa lunetistului”), cât prin prezenţa Kremlinului de zahăr, o “delicatesă” vândută la cozi interminabile sau căzut din cer, în cutii, ca dar de Crăciun pentru copii, şi ale cărei bucăţi – turnuri, ziduri, vulturi bicefali – sunt savurate de personaje, fie ei copii, părinţi, pitici, muncitori din uzină sau torţionari. Toată lumea linge zidurile sau suge turnurile Kremlinului de zahăr, cu nespusă plăcere, în orice situaţie.

Toate atrocităţile sunt îmbrăcate în detalii fermecătoare – metodele de tortură includ o „prinţesă care nu râde” sau transformarea corpului celui anchetat în cristal pur, ameninţarea fiind un ciocănel ridicat în aer -, ceea ce nu face decât ca oroarea să fie şi mai acută. Diavolul e meşter în a lua forme plăcute, pare să spună Sorokin. Şi poate că nicicând în literatură n-a fost dulcele mai amar ca-n „Kremlinul de zahăr”.
Volumul a fost lansat în luna iunie, la Târgul de carte Bookfest.

„Kremlinul de zahăr”, de Vladimir Sorokin, Editura Curtea Veche, 2009. Traducere şi note de Antoaneta Olteanu.

(Zile şi nopţi, iulie 2009)

Dupa vacanta

Era o astfel de zi. Basmul începea să dea din coadă.

Lecţia - Jocul e treabă serioasă.

Ce am mai lucrat în ultima vreme - Castelul Marelui Crab şi Camera Smaraldelor.

Cinci minute din viata unui melc

Melcologiul bate ora 19. Buturuga e traversată între 19.01 - 19.05.

La un metru de buturuga traversată de melc...

Secerata

La unsprezece noaptea, cobor din taxi, sar gardul mic, pipăi pămîntul umed cu palmele. Se mişcă, foşneşte. La lumina portocalie a felinarului, văd şerpuind rîme strălucitoare, un melc şi pe ea. Mimoza secerată, un căpşor verde, un picior scurt retezat. Ieri după-amiază, înarmat cu o seceră, bătrînul de la parter a tuns iarba. Am sperat că, din neîndemînarea lui, au scăpat mimozele mele. Neîndemînarea fusese a mea - ar fi trebuit să le semnalizez, să înconjur locul cu pietre, ceva. Dar m-am temut că mai rău aş atrage atenţia. Am vrut să crească în linişte, neştiute. Le vizitam pe întuneric. Le udam seara tîrziu, le şopteam, le priveam de la geam cu binoclul, le vedeam deja şi cu ochiul liber - la un metru de buturuga traversată de melc. Se înfiorau la privit.
Tristeţe - să ţii în palmă un pui de mimoză secerat, aproape de miezul nopţii. Sînt obosită.

Doi stingaci

După o săptămînă în care, din proprie iniţiativă, a început să îmi mănînce din palmă, Pană Albă se lasă de azi mîngîiat pe spinare ca un pisoi, în timpul meselor. Ba chiar pot strecura palma sub burtica lui caldă, în timp ce el ciuguleşte de pe pervaz, şi-l pot ridica uşor în aer, un pic, încă un pic. Ţin un înger în mîna stîngă, iar el nu se sperie, îşi etalează frumuseţea, roteşte coada în evantai, se înfoaie, apoi revine - tot la bordul mîinii - încet pe pervazul casei mele, de-acum şi casa lui. Este însă de ajuns să fac o mişcare infimă cu cealaltă mînă, dreapta, dincoace de geam, ca să se sperie. Nu mă cunoaşte, nu mă iubeşte şi nu mă acceptă întreagă - pentru el, eu sînt doar palma mea stîngă. Astfel că în ea caut să concentrez întreaga dragoste ce i-o port.

Pană Albă e aproape negru, cu burta gri; numele e omagiul adus pentru aripa stîngă, de unde se iţeşte o unică pană albă, crescută parcă anume pentru a mă ajuta să-l recunosc uşor din zecile de păsări care vin, pleacă... Aşa, ca de la stîngaci la stîngaci.



A doua zi.
Pană Albă i-a explicat peste noapte perechii sale să aibă încredere. E minunată senzaţia pe care o ai cînd mîngîi o pasăre! Pun pozele doar fiindcă sînt incapabilă să explic.

Carti si bucurii

Nu-mi vine să scriu despre cărţi, parcă se duce plăcerea, odată destăinuită. Şi totuşi, prietenilor le-ai spune din cînd în cînd ce te mai face fericit.



E atîta frumuseţe, e atîta dor şi durere în „Sufletul nu cunoaşte distanţele” (Pia Pillat - Pagini de corespondenţă cu familia Pillat), încât din tristeţea care te cuprinde apropiindu-te de final nu te poate salva decît gîndul că mai ai pus deoparte un volum înrudit: „Biruinţa unei iubiri”, corespondenţa dintre Dinu şi Nelli Pillat.
O carte tulburătoare, din ale cărei pagini ţîşnesc nevoia vitală de a scrie, dragostea şi dorul de România, de casă şi de familie ale unei femei cu totul excepţionale, ce se autodefinea ca „o jumătate de om, ca un glob luminat doar dintr-o parte şi cu restul în întuneric...”



Ce frumos a ajutat Întîmplarea întîlnirea mea cu "Monstrul fericit" de Radu Vancu! Cumpărată în Timişoara, citită în tren, tocmai după discuţia despre "testul trenului" - căci nu orice carte e demnă de-a fi aleasă să te-nsoţească în călătorii lungi. Şi, iată, n-am ales eu cartea, m-a ales ea pe mine, sărindu-mi în cale la drum lung, "ia-mă pe mine!". Şi cine-a mai putut reveni apoi la vechea lectură, la cartea cuminte aleasă acasă? S-a bucurat "Monstrul fericit", sper, să fie citită în săgeata albastră, cu peisaj herzogian pe fereastră, cu iepure privind uluit la tren, cu fazani de foc pe pajişti verzi. Şi foşnetul, mai ales foşnetul. Şi Radu, atât de viu povestind despre moarte. Şi scrisul lui atît de personal, atît de riscant, de parcă te-ai tăia bucăţele şi te-ai arunca la rechini. Doar că tu, cel adevărat, ai rămas pe pluta însorită, şi rîzi, şi ai peştişori de aur în vene. Lansare marţi. Şi ştiu perfect ce am de zis, zic şi cînd mă plimb şi mă gîndesc la cartea asta care mi-a plăcut enorm. Şi ştiu, la fel de bine, că n-o să-mi iasă ca-n minte absolut nici o frază. Dar e riscul pe care Radu şi l-a asumat.



Probabil una dintre cele mai rafinate şi amuzante lansări, joi seara. "Cum te poţi rata ca scriitor" şi "Întoarcere în secolul 21", cu Alex Ştefănescu şi Ioana Pârvulescu. Mă pitisem mai în spate, hotărîtă să savurez cuminte, cuminte; dar am fost deconspirată.
Articol aici.

Zece minute din duminica lui Sfarma-Piatra

Ai scrie despre orice. Despre cum aprinzi focul, iar fumul de la chibrit pare că umple bucătăria de-o ceaţă albă, orbitoare. Chiar o vezi, chiar treci prin ea, un pas, doi, gata, s-a dizolvat. Arunci chibritul la coş, pui de încă o cafea. Azi n-ai vorbit cu nimeni, n-ai privit pe nimeni în ochi. Ai scrie despre orice. Totul te cheamă, te imploră.
În Sub Arini, pe poteci unde altădată te-ai fi temut, azi îţi auzi glasul şi nu te sperii deloc, construieşti ca şi cum ai vorbi unui prieten pe care nu-l ai. Ce fericită ai fi dacă ai şti să scrii poezii, dar n-ai scris şi n-o să scrii în viaţa ta nici un vers. Totul se adună aici, ghemotoc dureros cu gheare şi colţi, de cînd pui piciorul în papuc dimineaţa şi pînă te îmbraci iar în pijama şi ştii un singur lucru: că trebuie să aştepţi, că-i prea devreme. Te plimbi la pas înapoi, pe pista roşie a bicicliştilor, te întorci în oraş. E bine în bascheţi. Totul strigă în încremenire. De-atîta nevorbit şi nescris, e atîta fericită tristeţe în toate. Vezi iarăşi. Se umple. Dar tot e prea devreme.
Şantierul imens e astăzi pustiu, au acoperit strada cu piatră spartă. Sclipesc nestemate, e uluitor, nu, nu-i ca fumul chibritului care umple iluzoriu bucătăria întreagă. Sclipesc pe sute de metri folii de mică din piatra spartă, împrăştiată şi nivelată cu buldozerul. Mă opresc, mă aplec, cotrobăi în nisip, culeg, merg mai departe. În urmă, e-o coadă încovoiată la loz în plic. Cîştigătorul - ca şi Madame Bovary - sînt eu! Cuarţ, gresie, straturi de mică. Pietre proaspăt sfărîmate, cu muchiile dure, cu miezul strălucitor. Le spăl, le usuc la soare pe pervaz, porumbeii se sperie (ieri unul mi-a mîncat din palmă), mimozele tresar nenăscute, în pămîntul de la supermarket. S-a răcit un pic cafeaua, acum e bună. Cum, necum, am păcălit zece minute. Ai scrie despre orice. Şi nu-i voie.
Frumuseţe inutilă, singurătate aşijderea. Mîine începe zarva cu adevărat inutilă.

Intimplarea de azi

In musuroi

Se opintea azi în Sub Arini o cîrtiţă să iasă la lumină. Traversam Trinkbachul călcînd atentă pe un buştean, mă oprisem, văzusem iarba mişcîndu-se pe mal. Am crezut întîi că-i o şopîrlă. Ce încîntată am fost să înţeleg că, de fapt, de dedesubt se opintea sobolul! Îi tot dădea cu umărul în uşa de pămînt, buf-buf aici, buf-buf un pic mai încolo, se ridica şi se bomba covorul de pămînt şi iarbă, un mic vulcan uluitor de frumos.
Stau şi tot stau la fereastră, mi-au înflorit bobocii de crăiţă, şi mă tot opintesc în afară, împing în aer cu privirea, împung după-amiezele cu umerii, cu fruntea şi cu tot trupul meu pămîntiu şi ştiu că, dacă deodată mi s-ar crăpa în faţa ochilor fanta de lumină, aş tuli-o înapoi cît m-ar ţine tălpile şi, gîfîind, cu palmele apăsate ca nişte pleoape de plumb, m-aş trînti înapoi în fotoliul meu de argilă. Fiindcă am exact ce-am căutat şi mă tem încă şi mai rău ca-nainte de soarele de-afară. Orice ieşire din singurătate mi se pare un efort, o corvoadă, orice vorbă rostită sună, în cele din urmă, ca un eşec.
Sobolii parcă mai ştiau şi să înoate, şi parcă tot clefăiau la rîme suculente cu poftă - sînt delicii destule şi dincoace de malul înverzit, e de ajuns doar să ştii că ieşirea (dacă e să-i zicem aşa) este acolo, şi că are sens să te opinteşti şi să te zbaţi de dincolo de ea doar ca să ai de unde te întoarce la tine.

Ars Flatulatoria

Siesta se face, în două zile la rînd, cu cărţulia asta. Şi se rîde, şi se rîde... Şi te scarpini în cap întrebîndu-te cum să faci să o recomanzi în revistă, că orice citat ai vrea să dai, parcă nu prea merge, deşi totul e delicios. Delicios e cam riscant spus...
Să încercăm aici. Şi să încercăm începînd cu titlul. "Meşteşugul bunei pârţâieli", de Pierre-Thomas-Nicolas Hurtaut. Era să zic "de Şerban Foarţă". Păi, da. Fiindcă e cam zgîrcit şi neavenit să zici "traducere de". Fără forţa lui Foarţă, e limpede că n-am fi avut cartea asta nici acum, nici prea curînd. Luaţi în calcul doar anul din mica prezentare: "publicată în 1751, Ars Flatulatoria sau Meşteşugul bunei pârţâieli este un clasic al literaturii comice şi pseudo-medicale"... e limpede că nu degeaba au trecutără peste 250 de ani. Apariţia asta se datorează celui ce a rescris-o în limba noastră.
Încă de la început, Foarţă ne face cu ochiul din poemul introductiv. Ne plasează cu un gest flamboaiant o strofă impecabilă, în coada celor trei existente, de nici nu ţi-ai fi dat seama de "fraudă" dacă nu era o steluţă şi explicaţia în josul paginii: "Strofă apocrifă, compusă de tălmaci, / anume pentru domnişoara L.A."
Cartea face parte din colecţia "Dulapul îndrăgostit", coordonată de Laura Albulescu. Editura Art. Cărţile acelea frumoase, cu fundiţă ca de cadou.
Ce să mă aventurez să mai zic? Că avem definiţii, clasificări, demonstraţii, cauze, efecte, utilitate, metode de disimulare, reguli, axiome, istorii cu diavoli alungaţi şi, evident, concluzii?... Despre Pîrţ, desigur! Că titlurile în sine sînt o poveste? Că peste tot dai de cuvinte care stau în cap, în mîini, fac tumbe peste secole? Să mă aventurez să dau vreun citat? Despre care dintre "dânsele"? Fiindcă pot fi provinciale, menajere, de fecioară, de domnişoară, de femei căsătorite, rusticane, de bătrîne, de brutari, de croitori, de geografi, de femei galante, citadine sau de încornoraţi!... Cartea e presărată cu reproduceri după Goya, Bosch... Nu mă ascund după ele, dar uite c-am ajuns la Epilog. Şi dacă încă nu e clar ce şi cum, iată şi titlul final: "Istoria craiului Pârţ-în-vânt şi a crăiesei Amazoanelor".
De căutat, din aceeaşi colecţie a Editurii Art, "Încă o zi infectă... sau 365 de motive de a nu te ridica din pat", de Pierre Enckell. O colecţie de calamităţi adunate de prin jurnale veritabile, ale scriitorilor şi personalităţilor, alcătuind un jurnal posibil, un caleidoscop al chestiilor nasoale întîmplate într-o aceeaşi zi mai multor persoane. Un jurnal al pesimismului. Umor negru. Funcţionează ca antidepresiv, ca şi "Meşteşugul bunei pârţâieli".

Am atitea...

Era o astfel de zi. Aveam atîtea de spus, încît mai bine nu spuneam nimic.

După patru luni în care literalmente zi de zi, de dimineaţa pînă seara - program 9-9 - doar în cartea asta am trăit, va fi greu să îmi găsesc echilibrul. Foile s-au mutat toate în stînga. În dreapta e gol. Şi-ţi scriu, căutînd să-mi aud glasul.

În blîndeţea orelor, azi, am căutat să învăţ să domesticesc timpul, să îl aduc iarăşi de partea mea, făcînd totul încet, încet, ca un om bolnav care merge ţinîndu-şi palma apăsată pe operaţie. Am petrecut ore în şir mutîndu-mă de la fereastră în pat, şi iar la computer, şi iar la fereastră, iar şi iar, privind vrăbiile şi florile şi vorbind cu crăiţa. Să învăţ să stau, să mă gîndesc, să mă bucur de tic, să mă bucur de tac, să aştept, să dau la spate tristeţea finalului. Tic. Şi tac. Să te aştept. Am stat singură cu orele, învîrtindu-mă pe aici, incapabilă să scriu, citind un pic, străduindu-mă să pierd timpul ca şi cînd asta în sine ar fi o activitate!
Vine vara, dar eu parcă abia acum am ieşit din iarnă, mă uit mirată la tot ce e-n jur. N-am avut sau nu-mi amintesc la celelalte traduceri să fi avut sentimentul ăsta ciudat, de timp supt, dispărut. De parcă patru luni, exact între Crăciun şi Paşte, am trăit chiar în carte, fericită într-o lume paralelă, preocupată de viaţa de hîrtie, şi-abia acum văd iarăşi în jur şi mă mir, şi nu înteleg ce rost am, ce să fac... Unde să-ngrop tristeţea şi unde să sap ca să dau de bucurie? Şi îţi scriu ca şi cînd ăsta ar fi drumul, un drum timid de cuvinte, dinspre carte spre viaţa adevărată. Şi tic. Şi tac.

Au fost odată un rege, o damă şi-un valet...

Jurnal pitic

Înapoi în basm.

Jurnal de zbor

Ce simplu se transformă un basm într-un coşmar.