Tot mai jurnaliera

Floribunda mea verde, păstrată cu grijă (ba chiar cu îndîrjire ocazională) îndeajuns de umbrită, vizitată doar de cîte-un melcuc preocupat cum să traverseze buturuga, mi-e tot mai jurnalieră. Fără umbră n-ar fi fost posibil. Cum n-ar fi fost posibil fără melcuc leneş.
Observ că a rămas blocat contorul din profil la 1900, de ceva vreme. E mai mult decît o eroare tehnică. E ca şi cum nici Floribunda n-ar vrea să treacă-n 2000, şi bine face, fiindcă în 1900 rămînem, şi eu şi ea, doar nişte fetiţe. Singure acasă, putem să facem nenumărate năzbîtii: să ascultăm un pic mai tare decît se cuvine şi Lisa Gerard, dar şi Nathalie Cole, să citim "Alice în Ţara Minunilor" în original, rostind cîte-o frază cu voce tare, să se bucure şi Pupidulce, să sărim din povestea puzzlată a turnului în cea şovăitoare a lui Şocîţel care-şi face uşă la scorbură dintr-un basm cu coperte pătrate şi albe, să şi tragem, dacă vrem, din cîte-o ţigară mentolată din pachetul lăsat de A., ameţind şi riscînd să cădem cu copitatele-n sus cînd văruim în baie, şi să dăm iama în iarmarocul cu căni şi străchini colorate.
Să fii tot mai mult umbrit-jurnalieră şi tot mai puţin risipit-jurnalistă, iată soi de fericire cu coadă, Floribundoacă verde!

***

Duminica intre patru...

Duminică ploioasă. Era o astfel de zi.

Plictiseala nu-i o pisică albă privind pe fereastră la duminica ploioasă. Nu-i nici măcar duminica ploioasă în care o pisică albă stă neclintită la fereastra ei de pe strada Cetăţii. Ci geamul dintre ele, cu fiecare din cele patru păcătoase laturi ale sale.

*

Termin de tradus cele şapte povestiri de Nabokov, fac curat după ele ca după nişte musafiri care au petrecut cotropind totul în jur. Biroul rămîne incredibil de mare, ca o morsă eşuată, cu botul spre calendar. Fluture de piatră, ultima zi de vară. Exact cum ţi-ai promis.

Incintata

În ziua în care mă fericesc citind, în Dilemateca, una dintre cele mai echilibrate cronici la "Basmul Prinţesei Repede-Repede" - povestea desfăşurată pe hotarul unde se luptă Lentoarea şi Graba -, Dilema veche apare sub tema "Calea lentă". Coordonatorul numărului, Marius Chivu, vorbeşte despre "începutul unei frumoase lentori". Iar într-o casetă descopăr cireaşa: un citat din "Lentoarea" lui Kundera. Încîntată!

Coincidente - Un barbat? Un barbat.

Fiecare, dar absolut fiecare traducere din Nabokov e marcată de mai mici sau mai mari, foarte simpatice coincidenţe.

Tocmai venisem azi de afară şi mă pregăteam să intru la duş, cînd, dincolo de susurul apei, parcă aud că sună cineva la uşă. Lipa, lipa, mă uit pe vizor, poştaşul. Îmi amintesc că trebuia să vină un plic important. Nu sînt chiar în cea mai potrivită ţinută ca să deschid. Nu mai nimeresc să mă îmbrac, bombăn cîte ceva prin uşă, nu vreau să plece cu plicul, învîrt de yală o dată în timp ce mai trag o mînecă pe mine, sar într-un picior, mai învîrt o dată, apa curge, parcă îl aud plecînd; abia într-un tîrziu deschid; poştaşul e deja cu un etaj mai jos, strig ceva, el revine... Am învins! Da, e contractul pentru noua traducere. Închid uşa, mă întorc la duşul meu.
Sub perdeaua de apă, ceva din toată întîmplarea asta măruntă mi se pare deodată extrem de amuzant şi cumva cunoscut... Agitaţia mea şi a apei, bolboroseala prin uşă, strigătul pe scări... Şi, pac, deodată înţeleg. Rîd zgomotos - e un adevărat remake după scena din "Disperare", de Nabokov, cînd servitoarea îi bate în uşă lui Hermann, tocmai cînd el se pregătea să intre în cadă. După o foarte simpatică bîlbîială, cu glasuri de neauzit din cauza apei, el îi deschide şi urmează un scurt dialog de-un umor nebun (îmbogăţit de autor în versiunea engleză, faţă de cea rusească).

- A venit un bărbat, domnule, care vrea să vă vadă.
- Un bărbat? am întrebat şi-am deschis uşa.
- Un bărbat, a repetat Elsie, ca şi cînd ar fi făcut un comentariu legat de goliciunea mea.

Doar că Hermann îl dă naibii pe vizitator, pentru ca apoi să regrete profund...
Şi eu am alergat ca nebuna, deşi miza nu era deloc la fel de mare. Purtam, cred, în minte, obsesia că nu e bine să laşi pe cineva să-ţi plece de la uşă, chiar dacă tocmai te pregăteşti să intri în cadă... Ar fi fost ceva să deschid şi să-mi fie prezentată dublura!

Semnele, fagurii

Fault dur la cules de tărtăcuţe. Peste două săptămîni, azi, pe canapeaua cărămizie, observ că urma de la rană îmi pare grozav de cunoscută... Este copia perfectă, în oglindă, a semnului pe care îl am din naştere undeva pe piciorul stâng. Perfectă simetrie, de parcă în somn semnul s-ar fi imprimat de pe un picior pe celălalt, ca un fluture de cerneală ce se iveşte pe foaia îndoită!
Cum s-a jucat întîmplarea cu mine şi mi-a anulat micul semn particular, plasîndu-mi un altul, chiar şi temporar. Experimental!

Semnele, defectele, ce-am fi fără ele? Eu ştiu - fără tot balastul cumplit de complexe, hrănindu-mi timiditatea morbidă şi senzaţia permanentă, contradictorie, de sete şi de fugă, nimic nu eram. Iată de ce am, vreau să am încredere în "defectele" altuia - în fiecare dintre ele stă cuibărit, cu pleoapele strînse peste ochii imenşi, un mic animal adormit şi înfometat. Se leagănă între ghilimele ca-ntr-un hamac, cîntîndu-şi singur în vis şi tremurînd, aşteptînd dezmierdarea. Din fagurele în ale cărui hexagoane dulci hibernează aceşti monstruleţi cu degetele în gură, pe care trebuie să ştii cum să-i trezeşti, se pot înălţa deodată şuvoaie de abur împletite cu miere albastră - aşa-s sufletele care tînjesc cel mai mult după dragoste.

Ciupercut

Era o astfel de zi.

Duminica ploioasa, Agafia si Grisa

Era o astfel de zi.

Duminică ploioasă. Te trezeşti cu gîndul să mergi în Dumbravă. Dar rămîi aici, tot cu articolele, cu traducerile, cu muzica. Sînziene lîngă agendă.

Aseară, într-o plimbare scurtă, am cules sînziene din curtea părăsită şi năpădită de buruieni a unei case ce s-a demolat. Pe tulpinile lor subţiri s-au căţărat altele, spirale încăpăţînate de rochiţa-rîndunicii. Le-am mirosit la culcare - ce visezi noaptea, cu florile unei case dărîmate pe birou? N-am visat nimic.

***

Surpriză frumoasă, citind "Agafia" lui Cehov, cu triluri de păsări de noapte şi privighetori, traduse în cuvinte omeneşti. Cehov "citeşte" în tril "strigăte aproape articulate": "Nu l-ai văzut pe Ni-ki-ta?", urmate de răspuns: "L-am văzut! L-am văzut! L-am văzut!".

În martie, cînd se instala privighetoarea în mesteacănul din faţa casei, traduceam şi eu în cuvinte trilurile sofisticate, repetate la infinit. Culmea, tot întrebare şi răspuns înţelegeam. Scriam atunci pe celălalt blog:
E un tril nou, pe care eu nu l-am mai auzit. O frază alcătuită din două propoziţii, repetate cu aceeaşi claritate neobosită. Prima, ca un susur prelung, de parcă ar spune: "Ia ghici, ghici, ghici: cine sînt?", iar a doua, tranşantă, mult mai jucăuşă în bucle: "Sînt pă-să-ri-cul!".

Interesant, la el repetiţia este în răspuns, la mine era în întrebare. Invers, cuvîntul sacadat la el este în întrebare, la mine în răspuns. De căutat, de dragul muzicii, versiunea originală, rusească, a lui Cehov.

După ce Agafia pleacă lăsînd o dîră verde în iarba înrourată, mă îndulcesc cu băieţelul Grişa. Şi mă opresc. Pietrele preţioase se simt bine singure.

Florile sint cit bisericile...

În lumea cu flori cît bisericile şi fluturi cît elicopterele, e basm la tot pasul.





Un pitic ca tot piticul.



Un ciupercuţ.



Un păianjen cam Tra-La-La, care se mută un metru pe zi.

Şi căsuţă în copac.

Şi cel mai plat dintre dealuri, al Plictiselii.

Şi urme de căpcăuni răpuşi la marea cocoţare.

Lupta dintre Lentoare şi Grabă.

Căţeloi cu limboaşca de-un metru.

Şi Căţeloi rezonabil.

Catalpă cu frunze mii, pentru scrisorete, scrisorete-ultrasecrete, scrisorame şi scrisorane.

Animale împietrite, interpretînd binişor roluri de gargui, de n-ar fi trădate de sclipirile din ochi.

Şi-un brotak de pus deoparte, Mereu-Mereu.

Insemnari capcaunarde

Unde se duc zilele de vară? Marele căpcăun cu solzi din cifre de calendar încearcă să le prindă din zbor şi să le rupă aripile. Fiindcă ele, obraznicele, îi fîlfîie prea repede pe sub nas, căpcăunul se înfurie şi strănută cu furie peste ceaşca de ceai. Tunete şi fulgere în fiecare seară!
Mic jurnal de vară, însemnări de agendă căpcăunardă. Cel mult!

Aventuri grădinozaure.

Confuzii

"Se vede că sînteţi sibiancă!", îmi spune bătrînul de la parter (moldovean), cînd dau să intru în bloc. La privirea mea întrebătoare, continuă rîzînd: "După traistă!". Nici eu nu-s sibiancă, nici traista purtată cu bareta în diagonală - eu sînt din Argeş, ea e din India.
La astfel de confuzii inofensive, n-ai decît să zîmbeşti. Însă îţi aminteşti de altele, din cele rele şi grele, de care îţi poate depinde chiar viaţa. Dar nu le pasă celor ce le comit, grăbiţi cu vieţile lor, amuzaţi, neglijenţi cu scrîşnetul care parcă, parcă li s-a auzit de sub talpă cînd goneau mai departe. Să fi fost cochilia vreunui melc, să fi fost cara-pacea vreunui suflet?
Prea puţin le pasă.

Cascada de dorinte

Nu m-am priceput niciodată să-mi pun dorinţe. Am cochetat mereu cu gîndul că dacă aş prinde peştişorul de aur i-aş da destul de repede drumul înapoi în apă, fără vreo misiune. El m-ar crede bună, eu aş fi numai incapabilă să aleg.
Azi spun: îmi doresc un opossum! Imediat mă răzgîndesc: mai bine chiar să fiu un opossum. Şi iar schimb: mai bine să scriem "365 de motive ca să devii un opossum". În scris sînt posibile mult mai multe.

Veronica D. Opossum

„Jurnal extim”, Tournier: Cum sa vezi inauntru privind in afara

Michel Tournier, „Jurnal extim”. „E mult de când am luat obiceiul de a consemna nu numai etapele şi întâmplările călătoriilor mele, ci şi evenimentele mici şi mari ale vieţii de zi cu zi, starea vremii, prefacerile grădinii, vizitele pe care le primesc, loviturile dure şi cele blânde ale destinului. Se poate vorbi, fără îndoială, de «jurnal», dar este contrariul unui «jurnal intim». Spre a-l defini, am inventat cuvântul «extim»”, spune autorul, în cuvântul înainte. Locuieşte de aproape cincizeci de ani la ţară, în prezbiteriul satului Choiseul, la 40 de kilometri de Paris, şi aici a scris şi aceste însemnări din „Jurnalul extim”, publicat în Franţa în 2002. În limba română, cartea a fost tradusă de Radu Sergiu Ruba, fiind publicată în acest an la Humanitas.

Volumul, absolut încântător, este original nu doar prin felul în care scriitorul ne lasă să privim nu înăuntrul, ci împrejurul său (efectul, desigur, este adesea exact cel invers, căci tot ceea ce vedem împrejur, fiecare dintre noi, reflectă modul în care ne e mobilat interiorul), dar şi prin felul în care e conceput: nu avem zile, luni, ani, aşadar nu ştim cu exactitate când au fost scrise însemnările. Tournier a reconstruit, a fabricat din cioburi un an, cu cele douăsprezece luni ale sale, selectând cele mai frumoase pasaje din jurnalele sale scrise de-a lungul timpului şi lăsând ca unic indiciu, aşadar, luna din calendar.

La rândul meu, am cules din carte câteva scurte fragmente, pe care vi le ofer - o degustare care poate va deschide pofta spre această carte preţioasă:

IANUARIE. În urma unui interviu pe care-l acord televiziunii despre „dragostea la prima vedere”, Guy Beart îmi scrie: „Marea dragoste înseamnă să recunoşti pe cineva pe care nu l-ai văzut niciodată. Cu cântecele e la fel: când ne cuceresc, e vorba de o regăsire.”

FEBRUARIE. La vârsta noastră trecutul este un abis căscat în care e mortal de plăcut să te laşi să luneci.

MARTIE. Povestea micii cocoşate care se călugăreşte pentru că Isus este singurul bărbat care iubeşte femeile cocoşate.

APRILIE. Era pe vremea când mergeam în Tunisia luându-mi cu mine maşina. Nu era o treabă uşoară. Trebuia să cobor la Marsilia, să mă îmbarc pe un feribot şi, douăzeci şi cinci de ore mai târziu, să debarc la La Goulette. Într-o zi, se întâmplă să iau un copil care făcea autostopul. Încântat de chilipir, se întinde pe scaun, îşi ridică picioarele şi pune tălpile goale pe parbriz. Cincisprezece zile mai târziu, mă reîmbarc pe feribot, debarc la Marsilia şi reiau drumul spre Paris. Într-o dimineaţă de noiembrie, schimbarea bruscă de temperatură are ca efect acoperirea cu abur a geamurilor maşinii în interior. Iar pe parbriz văd apărând amprenta piciorului gol al copilului tunisian.

MAI. Poate e influenţa prezbiteriului, dar vechi probleme din copilăria mea religioasă urcă la suprafaţă. De exemplu, ca să primeşti iertarea de păcate, e nevoie de „un act de regret profund”, adică de căinţă. Dar există un păcat de care e cu neputinţă să te căieşti, cel înfăptuit din iubire. Cu acest păcat trebuie să se obişnuiască Isus, pentru că de la El vine.

IUNIE. Când un şoarece vede trecând un liliac, exclamă: „O, un înger!”

IULIE. Măcelarul meu:”Domnule Tournier, când vă cunoaşte omul în carne şi oase, ca mine, n-are nevoie să vă citească şi cărţile, nu-i aşa?”

AUGUST. Soare intens. O fetiţă cu pălărie de pai imensă pe cap se lasă pe vine şi se ghemuieşte ca să încapă în întregime în umbra borurilor largi.

SEPTEMBRIE. Moartea mea. Aş decide pentru cu multă uşurinţă. Problema e că lumea întreagă are o relaţie esenţială cu mine. Întreaga umanitate e reprezentarea mea. Bărbaţii, femeile, copiii, animalele, plantele şi peisajele, totul se află în capul meu. Dacă mi se taie, totul dispare.

OCTOMBRIE. Vânt cald, ploaie călduţă care încovoaie până la pământ tulpinile de ochiul-boului, de floarea-soarelui şi de vargă-de-aur. Adun primele castane căzute.

NOIEMBRIE. Sunt ramolit. – Dacă aţi fi cu adevărat, n-aţi spune că sunteţi. – Numai că n-o spun întotdeauna.

DECEMBRIE. „Să ai inima grea.” Îmi place locuţiunea asta care lasă să se înţeleagă că tristeţea nu este un gol, ci dimpotrivă, un plin, un preaplin care dă pe dinafară de amintiri, emoţii şi lacrimi.

Aş încheia cu „Vieţile concentrice”, un joc inventat de Tournier, care constă în a corela mai mulţi oameni celebri din acelaşi domeniu, ale căror vieţi, prin datele lor cronologice, sunt cuprinse una într-alta. Astfel: Goethe (1749-1832) – Schiller (1759-1805) – Novalis (1772-1801) şi Cezanne (1839-1906) – Gauguin (1848-1903) – Van Gogh (1853-1890).
Întâmplător, mă „jucasem” şi eu în vacanţă, chiar înainte să ştiu de acest joc, citind „Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor” (Editura Polirom, 2009). Cei doi autori au şi ei vieţi concentrice: William S. Burroughs (1914-1997) şi Jack Kerouac (1922-1969).

„Jurnal extim”, Editura Humanitas, 2009, traducere de Radu Sergiu Ruba.

Kremlinul de zahar – dulcele amar al Rusiei

Dacă v-a plăcut “Ziua opricinicului”, atunci poate “Kremlinul de zahăr” o să vă placă şi mai mult. Construit din povestiri care funcţionează şi de sine stătător, înlănţuite însă prin elemente comune, volumul continuă ceea ce Sorokin începuse în romanul precedent. Scriitorul rus care a iritat puterea de la Moscova cu prozele sale declara într-un interviu după “Ziua opricinicului”: “Bineînţeles că e un roman despre prezent, iar el nu poate fi descris decât cu mijloacele satirei; încă trăim într-un stat ale cărui fundamente au fost create de Ivan cel Groaznic.”

“Kremlinul de zahăr” se derulează în lumea deja creată în “Ziua opricinicului”, Rusia într-un viitor apropiat şi crunt – două decenii de acum înainte - în care violenţa este parte a cotidianului, cultura e pe cale să se stingă, tehnologiile avansate sunt de regulă puse în slujba terorii, iar cocaina se consumă în familie la masa de seară. Obscenul şi grotescul sunt uneltele cu care Sorokin construieşte o satiră.

Ceea ce face ca volumul “Kremlinul de zahăr” să fie poate şi mai reuşit decât “Ziua opricinicului” este abundenţa de detalii, diversitatea poveştilor. Odată imaginată şi însufleţită această cumplită lume din viitorul apropiat, Sorokin se concentrează pe decuparea unor întâmplări distincte, stufoase în detalii. Rezultă o suită de povestiri înlănţuite nu atât prin personaje (povestiri amintind şi de cele reunite în “Dimineaţa lunetistului”), cât prin prezenţa Kremlinului de zahăr, o “delicatesă” vândută la cozi interminabile sau căzut din cer, în cutii, ca dar de Crăciun pentru copii, şi ale cărei bucăţi – turnuri, ziduri, vulturi bicefali – sunt savurate de personaje, fie ei copii, părinţi, pitici, muncitori din uzină sau torţionari. Toată lumea linge zidurile sau suge turnurile Kremlinului de zahăr, cu nespusă plăcere, în orice situaţie.

Toate atrocităţile sunt îmbrăcate în detalii fermecătoare – metodele de tortură includ o „prinţesă care nu râde” sau transformarea corpului celui anchetat în cristal pur, ameninţarea fiind un ciocănel ridicat în aer -, ceea ce nu face decât ca oroarea să fie şi mai acută. Diavolul e meşter în a lua forme plăcute, pare să spună Sorokin. Şi poate că nicicând în literatură n-a fost dulcele mai amar ca-n „Kremlinul de zahăr”.
Volumul a fost lansat în luna iunie, la Târgul de carte Bookfest.

„Kremlinul de zahăr”, de Vladimir Sorokin, Editura Curtea Veche, 2009. Traducere şi note de Antoaneta Olteanu.

(Zile şi nopţi, iulie 2009)

Dupa vacanta

Era o astfel de zi. Basmul începea să dea din coadă.

Lecţia - Jocul e treabă serioasă.

Ce am mai lucrat în ultima vreme - Castelul Marelui Crab şi Camera Smaraldelor.

Cinci minute din viata unui melc

Melcologiul bate ora 19. Buturuga e traversată între 19.01 - 19.05.

La un metru de buturuga traversată de melc...

Secerata

La unsprezece noaptea, cobor din taxi, sar gardul mic, pipăi pămîntul umed cu palmele. Se mişcă, foşneşte. La lumina portocalie a felinarului, văd şerpuind rîme strălucitoare, un melc şi pe ea. Mimoza secerată, un căpşor verde, un picior scurt retezat. Ieri după-amiază, înarmat cu o seceră, bătrînul de la parter a tuns iarba. Am sperat că, din neîndemînarea lui, au scăpat mimozele mele. Neîndemînarea fusese a mea - ar fi trebuit să le semnalizez, să înconjur locul cu pietre, ceva. Dar m-am temut că mai rău aş atrage atenţia. Am vrut să crească în linişte, neştiute. Le vizitam pe întuneric. Le udam seara tîrziu, le şopteam, le priveam de la geam cu binoclul, le vedeam deja şi cu ochiul liber - la un metru de buturuga traversată de melc. Se înfiorau la privit.
Tristeţe - să ţii în palmă un pui de mimoză secerat, aproape de miezul nopţii. Sînt obosită.

Doi stingaci

După o săptămînă în care, din proprie iniţiativă, a început să îmi mănînce din palmă, Pană Albă se lasă de azi mîngîiat pe spinare ca un pisoi, în timpul meselor. Ba chiar pot strecura palma sub burtica lui caldă, în timp ce el ciuguleşte de pe pervaz, şi-l pot ridica uşor în aer, un pic, încă un pic. Ţin un înger în mîna stîngă, iar el nu se sperie, îşi etalează frumuseţea, roteşte coada în evantai, se înfoaie, apoi revine - tot la bordul mîinii - încet pe pervazul casei mele, de-acum şi casa lui. Este însă de ajuns să fac o mişcare infimă cu cealaltă mînă, dreapta, dincoace de geam, ca să se sperie. Nu mă cunoaşte, nu mă iubeşte şi nu mă acceptă întreagă - pentru el, eu sînt doar palma mea stîngă. Astfel că în ea caut să concentrez întreaga dragoste ce i-o port.

Pană Albă e aproape negru, cu burta gri; numele e omagiul adus pentru aripa stîngă, de unde se iţeşte o unică pană albă, crescută parcă anume pentru a mă ajuta să-l recunosc uşor din zecile de păsări care vin, pleacă... Aşa, ca de la stîngaci la stîngaci.



A doua zi.
Pană Albă i-a explicat peste noapte perechii sale să aibă încredere. E minunată senzaţia pe care o ai cînd mîngîi o pasăre! Pun pozele doar fiindcă sînt incapabilă să explic.

Carti si bucurii

Nu-mi vine să scriu despre cărţi, parcă se duce plăcerea, odată destăinuită. Şi totuşi, prietenilor le-ai spune din cînd în cînd ce te mai face fericit.



E atîta frumuseţe, e atîta dor şi durere în „Sufletul nu cunoaşte distanţele” (Pia Pillat - Pagini de corespondenţă cu familia Pillat), încât din tristeţea care te cuprinde apropiindu-te de final nu te poate salva decît gîndul că mai ai pus deoparte un volum înrudit: „Biruinţa unei iubiri”, corespondenţa dintre Dinu şi Nelli Pillat.
O carte tulburătoare, din ale cărei pagini ţîşnesc nevoia vitală de a scrie, dragostea şi dorul de România, de casă şi de familie ale unei femei cu totul excepţionale, ce se autodefinea ca „o jumătate de om, ca un glob luminat doar dintr-o parte şi cu restul în întuneric...”



Ce frumos a ajutat Întîmplarea întîlnirea mea cu "Monstrul fericit" de Radu Vancu! Cumpărată în Timişoara, citită în tren, tocmai după discuţia despre "testul trenului" - căci nu orice carte e demnă de-a fi aleasă să te-nsoţească în călătorii lungi. Şi, iată, n-am ales eu cartea, m-a ales ea pe mine, sărindu-mi în cale la drum lung, "ia-mă pe mine!". Şi cine-a mai putut reveni apoi la vechea lectură, la cartea cuminte aleasă acasă? S-a bucurat "Monstrul fericit", sper, să fie citită în săgeata albastră, cu peisaj herzogian pe fereastră, cu iepure privind uluit la tren, cu fazani de foc pe pajişti verzi. Şi foşnetul, mai ales foşnetul. Şi Radu, atât de viu povestind despre moarte. Şi scrisul lui atît de personal, atît de riscant, de parcă te-ai tăia bucăţele şi te-ai arunca la rechini. Doar că tu, cel adevărat, ai rămas pe pluta însorită, şi rîzi, şi ai peştişori de aur în vene. Lansare marţi. Şi ştiu perfect ce am de zis, zic şi cînd mă plimb şi mă gîndesc la cartea asta care mi-a plăcut enorm. Şi ştiu, la fel de bine, că n-o să-mi iasă ca-n minte absolut nici o frază. Dar e riscul pe care Radu şi l-a asumat.



Probabil una dintre cele mai rafinate şi amuzante lansări, joi seara. "Cum te poţi rata ca scriitor" şi "Întoarcere în secolul 21", cu Alex Ştefănescu şi Ioana Pârvulescu. Mă pitisem mai în spate, hotărîtă să savurez cuminte, cuminte; dar am fost deconspirată.
Articol aici.

Zece minute din duminica lui Sfarma-Piatra

Ai scrie despre orice. Despre cum aprinzi focul, iar fumul de la chibrit pare că umple bucătăria de-o ceaţă albă, orbitoare. Chiar o vezi, chiar treci prin ea, un pas, doi, gata, s-a dizolvat. Arunci chibritul la coş, pui de încă o cafea. Azi n-ai vorbit cu nimeni, n-ai privit pe nimeni în ochi. Ai scrie despre orice. Totul te cheamă, te imploră.
În Sub Arini, pe poteci unde altădată te-ai fi temut, azi îţi auzi glasul şi nu te sperii deloc, construieşti ca şi cum ai vorbi unui prieten pe care nu-l ai. Ce fericită ai fi dacă ai şti să scrii poezii, dar n-ai scris şi n-o să scrii în viaţa ta nici un vers. Totul se adună aici, ghemotoc dureros cu gheare şi colţi, de cînd pui piciorul în papuc dimineaţa şi pînă te îmbraci iar în pijama şi ştii un singur lucru: că trebuie să aştepţi, că-i prea devreme. Te plimbi la pas înapoi, pe pista roşie a bicicliştilor, te întorci în oraş. E bine în bascheţi. Totul strigă în încremenire. De-atîta nevorbit şi nescris, e atîta fericită tristeţe în toate. Vezi iarăşi. Se umple. Dar tot e prea devreme.
Şantierul imens e astăzi pustiu, au acoperit strada cu piatră spartă. Sclipesc nestemate, e uluitor, nu, nu-i ca fumul chibritului care umple iluzoriu bucătăria întreagă. Sclipesc pe sute de metri folii de mică din piatra spartă, împrăştiată şi nivelată cu buldozerul. Mă opresc, mă aplec, cotrobăi în nisip, culeg, merg mai departe. În urmă, e-o coadă încovoiată la loz în plic. Cîştigătorul - ca şi Madame Bovary - sînt eu! Cuarţ, gresie, straturi de mică. Pietre proaspăt sfărîmate, cu muchiile dure, cu miezul strălucitor. Le spăl, le usuc la soare pe pervaz, porumbeii se sperie (ieri unul mi-a mîncat din palmă), mimozele tresar nenăscute, în pămîntul de la supermarket. S-a răcit un pic cafeaua, acum e bună. Cum, necum, am păcălit zece minute. Ai scrie despre orice. Şi nu-i voie.
Frumuseţe inutilă, singurătate aşijderea. Mîine începe zarva cu adevărat inutilă.

Intimplarea de azi

In musuroi

Se opintea azi în Sub Arini o cîrtiţă să iasă la lumină. Traversam Trinkbachul călcînd atentă pe un buştean, mă oprisem, văzusem iarba mişcîndu-se pe mal. Am crezut întîi că-i o şopîrlă. Ce încîntată am fost să înţeleg că, de fapt, de dedesubt se opintea sobolul! Îi tot dădea cu umărul în uşa de pămînt, buf-buf aici, buf-buf un pic mai încolo, se ridica şi se bomba covorul de pămînt şi iarbă, un mic vulcan uluitor de frumos.
Stau şi tot stau la fereastră, mi-au înflorit bobocii de crăiţă, şi mă tot opintesc în afară, împing în aer cu privirea, împung după-amiezele cu umerii, cu fruntea şi cu tot trupul meu pămîntiu şi ştiu că, dacă deodată mi s-ar crăpa în faţa ochilor fanta de lumină, aş tuli-o înapoi cît m-ar ţine tălpile şi, gîfîind, cu palmele apăsate ca nişte pleoape de plumb, m-aş trînti înapoi în fotoliul meu de argilă. Fiindcă am exact ce-am căutat şi mă tem încă şi mai rău ca-nainte de soarele de-afară. Orice ieşire din singurătate mi se pare un efort, o corvoadă, orice vorbă rostită sună, în cele din urmă, ca un eşec.
Sobolii parcă mai ştiau şi să înoate, şi parcă tot clefăiau la rîme suculente cu poftă - sînt delicii destule şi dincoace de malul înverzit, e de ajuns doar să ştii că ieşirea (dacă e să-i zicem aşa) este acolo, şi că are sens să te opinteşti şi să te zbaţi de dincolo de ea doar ca să ai de unde te întoarce la tine.