Fericiri aiuritoare

Mă tem - o teamă aproape paralizantă - de gheaţa de pe trotuarele înguste, mai ales la cotitură. Cea mai dramatică alunecare a fost nu cea care m-a ţinut, într-o sesiune, cu braţul drept dureros legat de gît într-o cameră de cămin îngheţată, ci alta.
Aveam şase ani cînd veneam foarte veselă şi victorioasă spre casă, cu o dublă captură în sacoşă. Lîngă neinteresanta sticlă de-un litru plină cu ulei vărsat - acel ulei tulbure, aproape maroniu, cu depuneri groase pe treimea inferioară - stăteau opincile albe, opincile mult dorite, necesare pentru ora de gimnastică. În sfîrşit, le căpătasem, după lungi aşteptări presărate cu rugăminţi disperate către părinţi. Puteam, de mîine, să mă alătur şi eu la şcoală colegelor, îmbrăcată în costumul meu roşu cu dungi albe pe-o parte, făcînd giumbuşlucuri la sol, după săptămîni în care stătusem pe margine, ridicol încălţată în pantofi maro cu talpă groasă, ca de caşcaval. Primisem aşadar cei 20 de lei şi-mi cumpărasem rîvniţii cipici albi cu elastic, la care tot privisem în magazinul mic unde se vindeau şi pantofi, şi chimicale, şi panglici...
Bucuroasă pînă la cer veneam înspre casă după ce făcusem şi-un popas lung la coadă la ulei, oarecum încîntată şi de captura asta din spatele alimentarei - mulţumirea pentru părinţii care în sfîrşit îmi dăduseră banii.
Şi-atunci, aşa cum se-ntîmplă cînd fericirea îţi scade vigilenţa, m-am pomenit trîntită la pămînt pe curba de gheaţă. Am ajuns acasă plîngînd, ţinînd într-o mînă sacoşa din care şiroia ulei printre cioburi, şi-n cealaltă perechea de opinci pe care speram să o mai salvez - şiroiau şi opincile, nişte bărcuţe de plastic, cu tălpicea de pînză dinăuntru zdravăn îmbibată. Îmi amintesc disperarea mea, rugăminţile de-a le salva cît mai iute, o disperare făcută ţăndări de eforturile mamei - căci ea se chinia să salveze uleiul.
Fericirea aiuritoare, să faci bine să ţii minte, fetiţo, îţi scade vigilenţa. Spaima se impregnează înăuntru mai ceva ca o pată de ulei. Nu mai ţin minte ce - şi dacă! - am mîncat în ziua aceea; ţin minte însă ce mîndră am fost, a doua zi, făcînd roata pe solul verde, în opincuţele mele, cu tălpile pînă la cer! Toate petele rămăseseră pe dinăuntru.

Vizitatorii de azi, cartea de simbata

Pană Albă şi Căţeloi mă vizitează neinvitaţi. Dar poftiţi, poftiţi!

*

Mîine începe la Sibiu un festival al dragostei. De fapt, în ambalajul dragostei se livrează Festivalul Egalităţii de Gen. Teatru, film, cărţi vii anti-prejudecăţi. Am fost invitată să fiu şi eu una dintre cărţile vii. Sîmbătă la prînz la Biblioteca Astra voi putea fi împrumutată de oricine pentru o jumătate de oră, răsfoită... Nu ştiu cum o să fie, am ceva emoţii. Poate o să rămîn pe raft - nici o pagubă, s-o găsi vreun motan imaginar să şteargă praful de lîngă mine cu coada. Mai trist e, pentru o carte, cînd rămîne neterminată. Mă gîndesc la o prietenă care, ori de cîte ori te întreabă ceva, rămîne cu privirea suspendată peste umărul tău; pînă să apuci să răspunzi, ea pare c-a şi uitat întrebarea. Cam aşa cu cărţile neterminate.
Încă nu m-am hotărît ce "copertă" să-mi pun!

Alta dimineata

Sigur că mi-ar fi plăcut să fiu acolo unde-aş fi putut să fiu. Dar stau aici şi scriu ce? Articole; măcar sînt despre rachete de pe la 1500 şi păsări, păsări, păsăroi... Copii în costume cu cioc, gheare şi aripi îşi recitau dimineaţă creaţiile, adorabil de stîngaci: "Acvila ţipătoare mică/ Nu e deloc aşa de mititică". Uite, ei au curaj. Eu n-aveam nici pe-atunci, asta e.

Poezia de dimineata

And in the morning, diamonds of frost
Express amazement: Whose spurred feet have crossed
From left to right the blank page of the road?
Reading from left to right in winter's code:
A dot, an arrow pointing back; repeat:
Dot, arrow pointing back... A pheasant's feet!

(Pale Fire, Vladimir Nabokov)

Traducere lejeră în foto - dimineaţa sub fereastră.

Provocare cu coada

Să scrii pentru copii, ce provocare cu coadă!
Trebuie să-ţi imaginezi copilul căruia îi spui povestea. Să fie fetiţa care mîzgălea pe marginea basmelor? Să fie băieţelul care citea, stînd pe burtă, pe malul Argeşului? Să fie fetiţa care-a furat un timbru cu căţel? Să fie băieţelul care-a furat o planşă cu ciuperci? Odată ce-ai ales copilul, povestea se face de la sine.

Pompind cu sirguinta

Dacă deodată din mijlocul paginii s-ar înălţa oameni, chiar oamenii dragi încarnaţi din literele care alcătuiesc personajele... S-ar sprijini pe perna portocalie alături de tine, s-ar legăna în balansoar, ar face doi paşi pînă la fereastră, ar mişca perdeaua şi-ar privi porumbeii, ar sorbi din cafea; şi toate astea în timp ce acolo, în carte, cu toţii şi-ar face cuminţi treaba mai departe, pe calea lor scrisă. Şi poate, înainte s-o gîndeşti, asta s-a şi întîmplat.
Citind, ne construim cu dragoste propriile cărţi, unice, înzestrînd cu tot ce ne e nouă mai cunoscut şi mai drag fiecare personaj, fiecare stare, fiecare culoare, deturnîndu-le pe fiecare de pe drumul lor de hîrtie pe drumul nostru, oblojindu-ne singurătăţile, pompînd cu sîrguinţă sîngele nostru în venele lor de hîrtie.

Dimineti

Mă trezesc tot mai devreme. Fără nici un efort mi se dăruiesc dimineţile lungi, rupte din noapte. Bîjbîi pe întuneric prin bucătărie, prin baie, prin cameră, deschid fereastra. Încet, încet, să nu trezim lumina. Curge zăpada topită prin burlane, o mierlă culege mere pădureţe, un cîine se ceartă cu vîntul. Aş vrea să prelungesc cît mai mult orele astea. Dar vine ora opt, îmi dezvăluie cearcănele, îmi dărîmă muşuroiul. Cînd se crapă de ziuă, ar trebui chiar să se audă un scrîşnet.

Curajoasa foc

Aş vrea să am curaj. Să mă avînt, să pot duce lucrurile serioase pînă la capăt.
Azi am scris patru rînduri. Şi totul e la fel ca în scris; cînd cred că e gata, revin, revin.
Aş fi vrut zilele trecute să postez aici un capitol din cartea nouă sau măcar o parte din ceea ce mi-ar fi plăcut - dacă aş fi avut curaj şi-aş fi urmat invitaţia - să citesc în Bucureşti. Dar blogul, cu excesul lui de sinceritate, nu mă lasă să copiez nimic. Aşa că transcriu doar atît, cele patru rînduri de azi. Finalul capitolului 10. Cartea are 20 de capitole.

Şi-acum ne vom retrage încet, cu arătătorul apropiat de gură ne vom îndepărta de acest preţios ciob de trecut, doar pentru-a ne putea întoarce acolo tiptil, tiptil, căutînd fericirea orbitoare care justifică totul, în ziua apărării finale, atunci cînd sub un soare înclinat, cu ochii pentru totdeauna închişi, vinovaţii şi victimele îşi vor fi amestecat straiele.

De la viata "deschisa" la cea "inchisa"

Treisprezece cărţi de-ale lui stau încolonate la mine pe raft. Verzi şi negre. Pe toate le-am iubit. Iar cînd te temi că nu mai urmează prea curînd alt roman al unui autor îndrăgit, apare un jurnal, să te bucure.
Despre cărţi nu-mi prea place să scriu. A citi e o îndeletnicire ca oricare alta, firească. Şi-apoi, senzaţia că le ucid, în prea puţine cuvinte. Dar despre plăcerea de-a le citi - asta da, uneori aş striga...

"Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă", de Haruki Murakami (Polirom, 2009) are tot ce îmi doream acum de la o carte.
Stau în pat, bine învelită, cu o pernă dolofană sub cap, şi citesc ca un bolnav care-şi soarbe ceaiul fierbinte. Ce leac fantastic!
Nu este deloc (numai) despre alergări, e mai ales despre scris. Eu aşa o iau, mai ales că pasiunea de-a alerga tot dinspre scris vine. A început să alerge după ce a devenit scriitor. Mai exact, după ce a scris "În căutarea oii fantastice", care l-a ţinut cu orele zi de zi în casă şi l-a făcut să fumeze trei pachete pe zi. Pentru ca acum să alerge două, trei sute de kilometri pe lună şi să participe la un maraton o dată pe an.
Murakami povesteşte despre declicul de la 30 de ani, momentul exact cînd i-a venit ideea să scrie un roman, despre renunţarea la stilul de viaţă "deschis" pentru cel "închis", cînd îţi pierzi prietenii cu care obişnuiai să te vezi, pentru aceia nevăzuţi niciodată, care speri să apară. Despre singurătatea inevitabilă a scriitorului de cursă lungă.
Cum nu mă îndur să subliniez, am înţesat cartea de bileţele galbene.
Iar la dulcele cuvînt "chichineaţă" am zîmbit şi m-am uitat iarăşi la numele traducătorului: Iuliana Oprina. Redactorul cărţii este Bogdan Alexandru Stănescu.
Aş transcrie pasaje după pasaje. Dar am ales foarte puţin, din zona care mă mişcă.

*
"În anumite aspecte ale vieţii mele, singurătatea a venit de la sine, dar poate că uneori am şi căutat-o voit. Mai ales pentru cei din breasla mea, singurătatea este, cu mici diferenţe, un lucru inevitabil în viaţă. Dar ea îţi macină sufletul şi ţi-l dizolvă ca nişte stropi de acid care se preling dintr-o sticlă. E ca o sabie ascuţită, cu două tăişuri. Pe de o parte îţi apără inima, pe de alta ţi-o sfâşie necontenit pe dinăuntru."
*
"Îmi propun să mă gândesc la râuri. Să mă gândesc la nori. Dar, în esenţă, nu mă gândesc la nimic. Doar alerg mai departe prin neantul meu plăcut în care eu singur m-am învelit, prin nepreţuita mea linişte. E o senzaţie minunată. Poate să zică oricine ce vrea."

*

"Scriitorii cu talent înnăscut sunt capabili să scrie liber, fără să facă nimic (sau orice ar face). Cuvintele li se revarsă natural din peniţă ca apa din izvor şi dau naştere unei opere. Nu trebuie să depună nici un efort. Mai rar, dar există pe lume şi asemenea oameni. Din păcate, eu nu mă număr printre ei. Nu mă mândresc cu asta, dar oricât m-aş uita în jurul meu, nu văd nici urmă de izvor. Dacă nu iau dalta şi nu lovesc cu ea în stâncă până fac o gaură adâncă, nu am altă cale să ajung la vreo sursă creatoare. Ca să scriu un roman trebuie să mă exploatez fizic, să investesc timp şi efort. Trebuie să scobesc o gaură adâncă de fiecare dată când vreau să scriu ceva. Dar făcând asta timp îndelungat, descopăr noi pînze de apă şi ajung să găuresc roca dură cu mai multă eficienţă în ce priveşte tehnica şi efortul fizic. Dacă simt că seacă un izvor, pot să trec imediat la altul. Cei care se bazează doar pe izvorul natural nu au această posibilitate."

Despre carte a vorbit, acum cîteva zile, Dan C. Mihăilescu. Cu o încîntare la care, desigur, subscriu!

Iluzie

Era o astfel de viaţă.
Iată de ce azi-noapte am vrut să închid blogul. Dar oricum e aproape ca şi inexistent. Izolarea asta a lui, atent cultivată, e singura calitate reală. Cum să i-o iau?
M-am mulţumit să şterg, să tot şterg.
Slavă nimicului.

Frumusete de simbata

Era o astfel de zi.

La borcan

Aş fi putut trăi oriunde în această perioadă: în altă ţară, pe vreo insulă, în vreo cabană izolată ori într-un borcan. Am ales borcanul: într-o poveste, la mine acasă, cu capacul bine închis.
Nimeni din zonă nu mi-a simţit lipsa, nimănui din zonă nu i-am simţit lipsa. Puţine semnale din preajmă au spart izolarea; cînd şi cînd, foarte rar, cineva îşi amintea nu de mine, ci că s-ar putea să aibă nevoie de mine, de urechile mele; dar scrisul e egoist, n-am avut nimic de dat şi nimic de primit; dar astea nu-s lucruri de zis oriunde şi-oricui; confesiunea ar fi dărîmat schela fragilă. Şi-acum, plata: cîteva reproşuri mai egoiste chiar decît fuga, ele însele confirmîndu-mi că am făcut bine cînd n-am băgat în seamă bruiajul ocazional al telefonului.
Şi traducerea e gata. Şi cartea e gata. Simt nevoia să ies din borcan, ca la finalul vreunui supliciu? Nu.
La borcan! Ce de figuri de prieteni pe curburile de sticlă! Mă mai joc o vreme cu ei: Laura, originalul ei, o bufniţă, căţelul Punkte, vîntul, mama Clapoancă...



Sus: pagină din "The Original of Laura", de Vladimir Nabokov.
Jos: cartea mea, nou-nouţă. Nu le-am lucrat în paralel; întîi a fost cartea, apoi traducerea.
Doar traducerea am predat-o, cu cartea mă mai joc.

Cărţi în 2010 la Polirom

Tiuk! alb

A apărut Tiuk! de iarnă, şi-s atîtea de citit...
Ediţia e dedicată rockului rusesc, are multe traduceri, plus o anchetă simpatică despre relaţia scriitorilor cu muzica.

SF

2010 - sună cam SF, dacă stai să te gîndeşti. Nu credeam să prind nici măcar anul "2000, cînd nu vom mai fi copii". Credeam, sinceră să fiu, c-o să mor făcînd un copil. Constat că-i destul de plăcut să mai trăieşti, încercînd să faci cărţi.
*
Cărţi anunţate pentru 2010.

La multi ani!

Povestirile lui Nabokov

A apărut volumul "Povestirile lui Vladimir Nabokov", la Editura Polirom. Şapte sute de pagini, trei traducători.



Volumul cuprinde integrala prozei scurte a lui Vladimir Nabokov: povestirile publicate în rusă, între anii 1920-1940, traduse de Adriana Liciu; cele scrise în rusă, unele nepublicate la vremea aceea, altele apărute doar în revistele ruseşti din Berlin sau Paris, traduse în engleză de Dmitri Nabokov, fiul autorului, şi reunite în volumul "The Stories of Vladimir Nabokov", după care s-a realizat traducerea în limba română de către Veronica D. Niculescu; şi povestirile scrise în engleză şi apărute în volumul "Nabokov's Dozen", traduse de Anca Băicoianu.

Redactorul cărţii este Ioana Oprica.

Pentru degustare: dintre povestirile traduse de mine, două sînt publicate în Dilemateca nr. 44 (ianuarie 2010) şi în Orizont nr. 11 (noiembrie 2009).

Printre cele pe care le-am tradus se numără şi recent descoperita "Nataşa", povestire scrisă în 1924 şi nepublicată. Prima traducere în limba engleză, de Dmitri Nabokov, a apărut în vara lui 2008, în The New Yorker.

Articol în Adevărul Literar şi Artistic, aici.

Statui

Ce păcat că la noi nu sînt statui frumoase! Statui cu fiinţe, care să pară cît se poate de reale. Am văzut în alte locuri fetiţe dîndu-se pe tobogan alături de peşti, fete aplecate ca să ia mingea din botul unui cîine, spiriduşi aşezaţi pe balustradele de pe malul Dunării, oameni alunecînd pe trotuare, gata să cadă, cu pălăria într-o rînă, cu bastonul în aer, turme de oi bîntuind derutate printre magazine... La Sibiu, puţinele statui nu se ridică nici măcar la înălţimea turnului fără sens din Augsburg, pe care cumnatul meu îmi spunea că localnicii revoltaţi l-au poreclit, mă scuzaţi, "Rahatul îngheţat".
În Sibiu, cea mai frumoasă statuie vie e cîinele alb care stă în faţa magazinului Cedonia, aşezat în fund într-un fel anume, ca în fotoliu, expunîndu-şi burtica roz. Azi, statuia s-a mişcat, a făcut cîţiva paşi şi s-a dus să bea apă din găleata florăreselor. Apoi s-a reaşezat pe soclu.

Repede-Repede, asa de repede?

Vestea serii, culeasă de pe site-ul Editurii Polirom:
"Basmul Prinţesei Repede-Repede" - Carte epuizată.

Bursa animaliera

Extraordinară şi extraterestră întîlnire duminică, în parcul Sub Arini. Un bărbat plimbă doi ponei pitici albi, cu blană lungă, nu mai înalţi ca nişte ciobăneşti mioritici. O caravană: omul îl ţine de lesă pe primul, acoperit cu un pled colorat, iar al doilea vine docil în urma acestuia, prins şi el cu o cureluşă lungă. Le vorbeşte, le dă zahăr cubic din buzunar.
În urma lor eu, vrăjită, fără cureluşă.
Azi mă duc iarăşi, anume.
Trinkbach îngheţat la mal.
Copaci înclinaţi.
Muşuroaie proaspete.
Căţeloi încovrigaţi lîngă buturugi.
Pitici plimbînd pisici cu roaba.
Pisici sofisticate dînd ocol maşinilor.
Nici urmă de ponei pitici.
Telefoanele tac. Luni fără oameni. Bursa la mine-acasă continuă.

Insomnii

Ce mă mişcă azi: un articol despre aricii care nu pot intra în hibernare, din cauza vremii prea calde. Puii au picioruşele fracturate, sînt salvaţi şi ţinuţi în incubatoare. Faţă de o iarnă în care, biet animal ostenit, să nu poţi trage obloanele, cîteva nopţi de insomnie din cauza durerilor par un fleac ce nici nu mai merită consemnat. La fel cum devine aproape ruşinos să ne bucurăm de soare.

Beatles

Ascult de cîteva ori la rînd Yesterday, atentă, ca şi cum l-aş auzi de fiecare dată pentru prima oară. E atît de pură frumuseţea unor cîntece, încît ar trebui interzise remake-urile de orice fel, aşa cum unii scriitori interzic să li se facă filme după cărţi. Ce ridicole, ce inutile toate înfloriturile şi trilurile ulterioare ale altor interpreţi. Ascultaţi atenţi: nu se ascunde perfecţiunea în simplitatea rostirii lui "she had to go" şi-a perechii sale din versul următor, "something wrong", în claritatea şi curăţenia ritmului, a pronunţiei? Şi-n felul în care "Yesterday", ziua de ieri, se stinge, dispare pur şi simplu.

Un Paul McCartney foarte tînăr şi emoţionat, aici.

Pitici

Am avut o singură dată o prietenă bună, aşa cum n-ai decît o dată în viaţă sau deloc. Venea pe la mine seara tîrziu, după ce terminam ziarul scîrbos la care lucram amîndouă, stăteam turceşte pe canapeaua roşie şi povesteam cîte-n lună şi-n stele, ne puteam spune orice, orice, era ca şi cum ai fi vorbit singur fără să fii singur. Ea zicea - Veronici, americanii dau bani grei pentru asta, plătesc psihoterapeuţi doar ca să fie ascultaţi aşa, pe o canapea, cînd e mult mai simplu să ai o prietenă. Şi canapeaua roşie, canapeaua noastră terapeutică, dădea îngăduitoare din copituţe; căci mobila lucrată de bunicul ştia ce eu aflu mult mai tîrziu - că tocmai asta nu-i simplu deloc.
Ne scriem şi acum, chiar dacă uneori doar de două ori pe an, cu aceeaşi încredere. Şi îi zic: Nicolici, dacă o să îţi deschizi tu salonul acela de tatuaje, eu jur că o să mă las pe mîinile tale cu ochii închişi; şi dacă o să am atunci cincizeci de ani, jur că o să vin la tine să-mi tatuezi un pitic stînd pe o canapea, o să fie un pitic placid ţinîndu-şi scufia în poală, iar canapeaua va fi roşie, deşi tatuajul va fi în negru şi gri. O să fie pe omoplatul drept şi-o să port şi atunci maieuri cu bretele subţiri, şi blugi, şi bascheţi botoşi.
Dar deocamdată singurul meu tatuaj e-o vînătaie cumplită, neagră, profundă. Garantată o lună.

Mici

Invidiez toate ferestrele care în loc de ghivece au cîte-o pisică.
Pedeapsă antidepresivă de seară: spăl covoarele cu periuţa de unghii. A doua zi, la lumină naturală, invidia persistă.

Simfonie

Era o astfel de zi.

O tema

Accept o temă. Sînt invitată să scriu, pentru o carte care ar urma să apară anul viitor la Editura Curtea Veche, patru eseuri. Relaţia mea cu familia, cu profesia, cu divinitatea şi cu mine însămi. La o primă şi fugară analiză, constat dezolată: relaţia cu familia e cum e; cu profesia, am trecut deja prin două rupturi; cu divinitatea, of, Doamne; iar cu mine însămi, vai şi amar...
Cînd mă pornesc la treabă, mai constat ceva: nu pot scrie decît înlănţuind temele. Dacă scriu de familie, ajung involuntar la profesie. Iar când scriu despre profesie, alunec spre hurducăielile personale. O ruptură duce la alta. Doar relaţia cu divinitatea o rezolv repede: în trei rînduri.

Dansul fluturelui decapitat - in germana

Astă primăvară, la o cafea în Piaţa Mică, am luat o decizie cam emoţională. De a ruga pe cineva să îmi traducă o povestire în germană. Emoţională hotărîre, fiindcă traducătorul, nativ german însă fără deosebite preocupări literare, îmi este cineva foarte apropiat. Nu era, aşadar, atît dorinţa de a mi se traduce un text, cît de a avea traducerea acelei persoane.
Am ales împreună - "Dansul fluturelui decapitat", din "Orchestra portocalie".
S-a pus pe lucru cu mare drag şi migală, simţeam plăcerea sa în fiecare zi cînd vorbeam şi ne consultam pe cine ştie ce detaliu, şi ne întrebam de ce nu ne-am gîndit la asta mai devreme.
Cînd povestirea a fost gata, am rugat pe altcineva să facă o verificare obiectivă, tocmai din cauză că alegerea mea fusese făcută cu sufletul. H.B., jurnalistă, scriitoare, editor al unor culegeri despre minoritatea germană (căreia îi aparţine şi ea), nu a ştiut de cine e realizată traducerea. Răspunsul ei m-a încîntat: traducerea este într-o germană fluentă, corectă, este sensibilă. "Eşti norocoasă că ai găsit această traducătoare!" Cine este, cumva celebra X? Nu, traducătoarea este mama.

*

Der Tanz des geköpften Schmetterlings
(Dansul fluturelui decapitat)

- fragment -

Schon bei den letzten Schritten im Tunnel verstand man, daß etwas besonderes folgt. Es war die totale Stille, die vollkommene Stille die von vorne kam, wie eine konsistente Masse, welche die Besucher in Wellen umfasste. Alle die sich näherten steckten sich ohne Rettung an. Auch wir würden keine Ausnahme machen.
Mit versteinerten Gesichtern, mit versiegelten Mündern, mit versagtem Atem, gingen die Leute die vor uns waren wie hypnotisiert weiter, traten aus der Mündung des Tunnels, in den nächsten Saal, mit immer kleineren Schritten. Nun weiß ich, die Erbauer haben sich den Raum sehr gut ausgedacht, der Fußboden ist leicht geneigt, wie in einem Kino ohne Stühle, so daß jene die eintreten, auch wenn sie ganz langsam vorwärtsgehen, denen die nachkommen, die Sicht nicht nehmen. Beim Austritt vom Gang, bietet sich dir die Vorstellung in aller Pracht, dein ganzes Blickfeld umfassend. Man fühlt sich allein vor dem Wunder.
Als wir an der Reihe waren, verstummten wir. Ich bräuchte alle Farben der Welt, von jenen der großen Maler, in geheimen Formeln gemischt, bis zu den Wasserfarben der ungeschickten Knirpse vom Kindergarten, um beschreiben zu können was meine Augen dann gesehen haben. Ich würde von jeder Staffelei in erster Linie das Gelb nehmen, mit allen seinen Nuancen, von den blaßesten bis zu den keksten, um wenigstens vage die Bekleidung, welche den Körper einhüllte, zu skizzieren, dann bräuchte ich das unerhörte Blau des Wassers und des Himmels zugleich, und nicht zuletzt das magische Grün der größten und tiefsten Augen welche ich jemals gesehen habe. Ich bräuchte den ganzen Regenbogen, vielleicht würde ich ihn vom vorigen Zimmer ausborgen, obwohl auch dieser zu arm wäre, um dir den schwindelerregenden Wirbel welcher den Verstand der - zig versteinerten Zuschauer umhüllte, zu beschreiben. Wie Zwerge, mit den Köpfen nach hinten gelassen, mit offenen Mündern, schauten alle nach vorn und nach oben, zu dem Gewölbe aus Wasser, wo die schönste Frau der Welt, eingewickelt in gelb - goldenen Schleiern, ihren Seidenzopf wogte, während sie abwesend, jenseits von ihnen schaute, jenseits ihres kleinen Universums, mit grenzenloser Traurigkeit. Für diese Traurigkeit gibt es keine Farbe. Eine riesige, kollosale Frau und trotzdem unsagbar zart, bedeckte den Himmel, einen Himmel aus Wasser. Sie war wie eine auf die Aquariumkuppel gemalte Madonna, die uns ihre weißen, vollen Arme bescherte. Die starken Hüften verschoben die Gewässer, sie veredelnd, die zarten Fußsohlen flatterten, um den prächtigen Körper von Zeit zu Zeit aufzuheben, irgendwo höher, in einen richtigen Himmel, wo die zarten Lippen wahrscheinlich mit Gier die kühle Luft einatmeten, danach, in ein paar Augenblicken, kehrte die Frau zurück und schwebte wieder über unseren Häuptern.
Ich weiß nicht wie lange ich so stand, unbeweglich, aber wahrscheinlich, wie auch die anderen, lang genug, weil der Saal immer voller wurde. Die Zuschauer kamen und kamen, aber niemand wagte es die Bauchhöhle dieses magischen Aquariums zu verlassen, wo das einzige Exemplar einer noch nie dagewesenen Art, über der Glasdecke, seine Flügel aus Schleier wiegte. Die Frau mit den grünen Augen schwamm nicht, sie flog über uns, mit Natürlichkeit und Gleichgültigkeit, wie wenn sie gar nicht verstehen würde welche unbeschreibliche Kraft sie ausströmte. Aus der Menge erhob sich von Zeit zu Zeit je ein Schrei, je ein Seufzer, wahrscheinlich fiel irgendein Mensch auf die Erde, mit der Hand aufs Herz gepresst, aber niemand erbarmte sich seine Augen von der Herrlichkeit abzuwenden. Er hätte einen wertvollen Augenblick der gelben wellenförmigen Bewegung jenseits des Glases verlieren können, oder vielleicht den außergewöhnlichen Moment in dem sich die Lider mit Milde schlossen, oder den, in welchem eine winzige Luftblase sich von den Lippen löste, um hochzusteigen, jenseits des Wassers, jenseits des Himmels.
Die gelbe Madonna drehte sich sachte in der dreidimensionalen Kuppel, während diesseits des Glases wie eine Lupe, welche sie uns riesig zeigte und das farbige Licht im runden Saal konzentrierte, die Luft immer heißer wurde. Ich konnte meinen Blick erst von der großartigen Landschaft loslösen, als ich bemekte was mein Geliebter tat. Ich betrachtete ihn ungestört, minutenlang, nichts trieb mich zur Eile denn, obwohl es meine Hand war die er kraftvoll drückte, es meine Finger waren die er küsste, schaute er erstarrt nach oben, nur nach oben. Rund um uns, -zig faszinierte Gesichter, Männer und Frauen mit weit aufgerißenen Augen und offenem Mund, manche auf die Knie gefallen, andere drückten an die Brust was sie gerade erwischten: die Hände der Partner oder nur eine Zeitung, eine Flasche Saft oder eine Tüte Popcorn. Der Saal wurde immer voller, viel zuwenige von jenen die eintraten, konnten sich von der Vorstellung, die kein Ende zu haben schien, losreißen.
Aber das unerwartete Ende sollte gerade vor unseren Augen stattfinden. Bei einer Drehung, die dem Saal ein langes, gemeinsames Seufzen entlockte, blieb die kollosale Sirene mit einer Ecke ihres Schleiers in einem Korallenzweig am Rande des Beckens hängen. Im ersten Moment haben wenige begriffen was geschieht. Die Schöne hat sich kurz aufgeregt bewegt, im Versuch sich zu befreien. Als sie sah was sie in der Tiefe hielt, bückte sie sich stark nach vorne und zog immer fester an der Schleppe, die nicht nachlassen wollte, aber nicht nur das Kleid, sondern auch die Haare verfingen sich jetzt immer stärker in der rosa Kolonie. Gefangene des Dekors, ist sie in eine unnatürliche Stellung geraten - mit dem Körper verzerrt, mit dem Gesicht an die Scheibe gepresst, umsonst hat sie sich schwere Sekunden lang gequält ihren Zopf aus der Enge zu befreien, immer verzweifelter. Durch die riesige Lupe, waren ihre Augen zwei enorme Fenster, weitaufgerissen über unseren Köpfen. Zig Blicke durchbohrten bittend die erweiterten Pupillen, zig Hände streckten sich unfähig zu der Glaswölbung, entsetzte Schreie zerschmetterten an der durchsichtigen Decke, über welcher Luftblasen aufgeregt zur Sonne stiegen, bis ihre Reihe aufhörte, die Augen sich schlossen, während der Körper der Frau kraftlos niedersank. Der Saal war ein großes Herz, welches aufgehört hat zu schlagen.
Eine Alarmanlage fing an schrill zu läuten, und ein paar verschwitzte Sicherheitsleute begannen die Leute zu evakuiren. Zum Ausgang gepresst, mit verdrehten Hälsen, traten sich die Menschen einander auf die Füße und schrieen. Ich konnte noch sehen wie die Sirene, mit dem zerfetzten Zopf, von einem Arbeiter im Arbeitsanzug, mit den Armen aufgehoben wurde. Die schmutzigen Hände des Mannes sind unter die schmale Taille geschlüpft, den kraftlosen Körper ergreifend, danach sind die beiden Silhouetten oben verronnen, im Licht. Zwischen den Korallen zappelte wie ein geköpfter Schmetterling ein Stück von dem zerrissenen Kleid. Dann war ich überzeugt, daß du gestorben bist.

Traducere de Dorothea Dijmărescu - vara 2009.

Vis urit

Vis matinal. Atmosferă de vis. Într-o curte, ne bucurăm cu toţii (cine sîntem, nu ştiu, eu văd doar mîinile mele şi simt bucuria multiplicată) de doi căţeluşi şi-un pisoi. Primul căţeluş se lungeşte la soare, cu spinarea la gard. Pisoiul îl urmează, se lungeşte cît e de mic, lipit de burta lui roz. Al doilea căţeluş îl urmează. Se lipeşte tot de burta lui roz. Acoperă cu totul pisoiul. Bucurie multiplicată. Îmi văd mîinile, timpul trece, ştiu că ar trebui scos pisoiul. Dar sîntem prea fericiţi. Undeva, dedesubt, în cuibul cald, bănuim o bucurie fierbinte, sufocantă.
Într-un tîrziu, două mîini străine sapă între căţeluşi. Pisoiul scos e moale ca o cîrpă în braţele omului. Mă trezesc cînd devine insuportabil să-i văd căpşorul legănîndu-i-se inert pe spate. Bărbie albă, bot roz. Seamănă cu Grişa.
Pornesc computerul. Dau zeci de rîme, una după alta, brotakului. Nu mă pot opri. Căpşorul se leagănă inert toată ziua.

Simbata

Era o astfel de zi.
Floribunda de dormitor împlinea doi ani.

Cu coasa

Bătrînul de la parter coseşte dimineaţa iarăşi iarba de sub ferestre. Pentru a treia oară în trei luni. Îl aud dinainte să înceapă, ştiu ce face înainte să mă dau jos din pat. Dar nu mă mai tem eu de domnul cu coasa. Nu mai aştept să crească nici o mimoză. Nici un moft! Harta mofturilor va rămîne secretă, subterană.
Rade tot, nu iartă nimic. Ratează cu graţie doar pînzele ample de păianjen, întinse pe deasupra tufelor dese. De ele, pot, carevasăzică, să mă ataşez.

În bradul de la dormitor, observ în soarele de după-amiază o pânză de păianjen nouă, ciudată, aurie. La o privire mai atentă desluşesc: sînt fire de-ale mele, cine ştie cum ajunse acolo. Mă împăienjenesc.

Lentoarea

Recitesc, după cinci ani, Lentoarea lui Kundera. Tresar la pagina 81:

"- Mi-ai spus de multe ori că vrei să scrii cîndva un roman în care să nu fie nici un cuvînt serios. O Năzbîtie Pentru Plăcerea Ta. Mă tem că a venit momentul. Vreau doar să te previn: fii foarte atent.
(...) Te previn. Tonul serios te proteja. Lipsa lui o să te lase gol în faţa lupilor. Şi ştii că lupii te aşteaptă.
După aceste profeţii teribile, Vera a adormit din nou."