Spitalul Athena, multumiri

Această postare pur informativă n-are legătură cu cărţile, cu mierlele, cu florile, dar are legătură cu viaţa. O să încerc să notez cîte ceva acum, că lucrurile s-au mai aşezat, ca mulţumire pentru Spitalul Athena din Timişoara, şi determinată de faptul că multe căutări despre condiţiile din acest spital nou au dat ca rezultat pe net pagina mea, unde pusesem doar un link fără detalii. Dar şi din cauza ştirilor din ultima vreme, halucinante, despre fel şi fel de incidente din spitalele de stat.
Am avut o şansă incredibilă: spitalul se inaugurase foarte recent. De fapt, inaugurarea oficială a avut loc cu două zile înainte de operaţiile mele, efectuate şnur în aceeaşi zi.
Medicul care m-a salvat m-a întrebat, la primul consult: "Vrei la spitalul Bega sau la un spital nou, particular, cu condiţii ca de Austria?". Evident, după lunile de căutări şi derute şi spaime pe care le parcursesem la Sibiu, fericită că am ajuns la un medic care ştia ce e de făcut, am optat pentru a doua variantă. Nu era nici o exagerare în acel "condiţii ca de Austria". O vedeai de la prima vizită: un spaţiu curat, luminos, cu oameni zîmbitori şi atenţi. Şi liniştea! Cîte n-ar fi de spus!
Te primeau la recepţie, aveai senzaţia că te vei caza la un hotel de cinci stele. Apoi, saloanele: sclipitoare, luminoase, unite printr-o terasă comună, însorită, unde aveai să te plimbi în zilele de recuperare. Am stat singură într-un salon de două persoane, spaţios, cu baie. Am înţeles din prima clipă că sînt în siguranţă. Zilnic se făcea curăţenie - femeile măturau, spălau pe jos şi dezinfectau totul, ştergeau inclusiv pe dulap! Aveai un dulap cu cheie şi o noptieră, din care se detaşa o măsuţă, aveai chiar şi televizor. Ţi se dădea tot ce îţi trebuia - nu trebuia să vii decît cu buletinul. În plus, jos există bufet şi bancă - foarte utile pentru vizitatori.
Sînt poate doar nişte detalii ce par nesemnificative pe lîngă boală şi intervenţia în sine, şi mai ales pe lîngă performanţele medicilor, însă am găsit întrebări despre toate acestea pe forumuri şi doar cine s-a confruntat cu spaimele internării, nu doar ale bolii, ştie că ai nevoie, pe lîngă siguranţa că ai parte de medici buni, şi de aceste condiţii.
Voi mai spune, cu speranţa că voi fi măcar un pic de ajutor celor care vor ajunge aici prin căutări, că în spital există Chirurgie pentru toate domeniile. De la ginecologie şi ortopedie, pînă la chirurgie plastică. Sigur că preţurile (afişate clar la recepţie, incluzînd operaţia, spitalizarea, tratamentul, hrana, absolut tot) sînt mai mari decît dai într-un spital de stat. Dar nu se poate face comparaţie. Una peste alta, cînd mă uit la ştirile halucinante din Bucureşti, mi se pare că nici n-am plătit suficient pentru ceea ce am primit. M-am ridicat în picioare încă din a doua zi, iar după plecarea acasă n-am fost nevoită să iau absolut nici un fel de pastilă, nici un calmant, nici un antibiotic.
Mulţumiri din suflet întregii echipe de la Spitalul Athena, Timişoara, un loc ca de pe altă planetă între spitalele din România. Numele medicului către care se îndreaptă gîndurile mele bune nu îl voi da, din simple motive de confidenţialitate a diagnosticului. Însă dînsul ştie ce recunoscătoare îi sînt pentru orele lungi în care s-a luptat pentru mine.
Şi încă un detaliu despre... detaliile care fac diferenţa. Aţi mai auzit de un medic, un profesor celebru, care să îşi ducă pacientul cu maşina personală de la cabinetul său la spital, pentru operaţie? Nici eu nu mai auzisem. Pe mîinile unui astfel de om n-ai cum să nu te simţi în siguranţă.

Nunta ta

A tot circulat joculeţul ăsta pe bloguri: să faci o listă cu muzica pe care ţi-ai dori-o la propria înmormîntare. Chestia e că poţi sări vesel pe-un astfel de şotron doar dacă eşti sănătos. Nu cînd te încearcă o boală, nu cînd trăieşti chiar cu spaima reală că. Singurele instrucţiuni, cînd am plecat de acasă, au fost: "Şi ştii, că am mai discutat, cum să faci dacă." Fără figuri la vedere. Pădurea. Şi "Manuscrisul e acolo. E şi pe CD, cu poze de copertă." Şi-am mai vrut să las PIN-urile de la carduri, dar apoi s-a dovedit fără rost; aveau să fie goale oricum. Cui să-i pese de muzică? Tu ai nunta ta, fără invitaţi, doar cu bonete verzi şi reflectoare puternice.

Şi m-am înşelat: manuscrisul n-a trebuit nimănui, în vreme ce pe card au intrat nişte bani, primii încasaţi vreodată din vînzările unei cărţi.

Lessness

Aveam, în casa aceea mare unde am locuit singură nouă ani, o oglindă ciobită pe care scrisesem cu marker argintiu Lessness. Aveam şi-un balcon. Şi-o putină pe care o umplusem cu pămînt şi-n care pusesem seminţe de flori, luate de la o ţigancă. Se dovediseră buruieni. Mă obseda şi floricica aceea crescută din balega uscată.
De marcat săptămîna asta cu un Lessness. O mînă te respinge, o mînă ţi se întinde - nici nu ştii care-ţi face un bine mai mare.
Azi mi-a plăcut: "Caii trăgeau vînturi şi se bălegau de parcă s-ar fi dus la bîlci. N-am văzut pe nimeni în genunchi." (Expulzatul lui Beckett)

Who's Who

Zilele astea şi umbrele lor.

Musuroaie

Atmosferă apocaliptică pe străzile Timişoarei, înainte de Paşte. Încă de joi, mormane de gunoaie în faţa caselor, un amestec de televizoare vechi, crengi de copaci, duşuri stricate, păpuşi fără cap, păpuşi cu capul strivit sub scînduri, bocanci desperecheaţi, glugi îmblănite, sticle de cola de-un litru... Motivul: sîmbătă era ziua de "gunoaie mari". Pînă duminică, nu se ridicaseră muşuroaiele-muzeu. M-am plimbat, timp de patru zile, într-un peisaj care mă tot deturna de la ale mele, mă tot îndemna la altfel de păreri de rău.
*
Am citit foarte puţin în tren de data asta. Am luat cu mine "Blîndeţea nopţii". Nu neapărat din acea dorinţă de blîndeţe, cît datorită traducătorului - Mircea Ivănescu. Şi-am citit atentă nu la poveste, ci la cuvintele traducătorului.
Am tresărit de-atîta egoism (al meu) la: "Doamna Speers îşi păstrase în aparenţă prospeţimea, însă era obosită; agoniile pe patul de moarte obosesc mult pe cei care adastă alături şi ea veghease două asemenea agonii." E peste poate să raportăm aşa totul la noi şi la ai noştri, aşa nu se poate citi. Trebuie întîi să mă debarasez de una, de alta.
*
Îmi tot amintesc de asistenta care a intrat în salon, s-a aşezat pe marginea patului şi m-a mîngîiat pe mînă. Pur şi simplu. O cheamă Elena.

Fericita oficial

S-a întîmplat în ultima dimineaţă petrecută în acest fantastic spital ca un hotel de cinci stele din Timişoara. Se opriseră ploile, acoperişurile se vedeau limpede, programele tv reveniseră la locul lor, iar eu aşteptam cu sufletul la gură atît profesorul salvator care avea să noteze în fişă "Se poate externa", cît şi micul dejun, primul şi singurul după zilele de perfuzii şi ceai. Visam nu la pîine prăjită şi cafea, ci la cuvintele pîine prăjită şi cafea, ele însele purtătoare de savoare şi bucurie, cuvinte în dreptul cărora făcusem de cu seară cîte un cerculeţ pofticios, pe meniul bogat oferit de asistentă.
Atunci a venit vizita finală a medicului, dinainte de verdictul profesorului. Se zîmbea mult în spital. De-acum, puteam şi eu răspunde pe măsură. M-a întrebat cum mă simt. "Excelent", am zis, "azi plec acasă". "Stare generală bună", a notat el în foaia de observaţie. "Şi, altceva, ce să mai scriu?", m-a iscodit vesel. "Scrieţi fericită", i-am zis. Ochii mei, urmărind mîna întoarsă, au observat cu încîntare bucla zveltă a unui f, chiar şi căciuliţa finală a lui ă. Am zîmbit. Eram oficial fericită. Abia după un timp aveam să aflu dintr-o copie a fişei că medicul scrisese de fapt "afebrilă".

Acasa

S-a împrimăvărat fără mine, dar eu sînt cea care vede mai bine acum. Din salonul albastru nu se vedeau deloc vîrfurile copacilor, doar cerul. Şi-acela, doar după o vreme. Nori ca aripile peste acoperişuri, aripi de corb, de bufniţă şi de lebădă, plumb, aramă, argint.
Victoriile fiecărei zile de după - cînd te ridici şi mergi la fereastră, cînd ieşi pe terasă şi vezi un fazan în iarba din curtea spitalului unde totul e miraculos, cînd înţelegi, dincolo de durerile operaţiei, că au dispărut complet durerile acelea, că în locul pumnului care apăsa ticălos e un gol plăcut, ziua cînd reuşeşti să îţi pui singură şosetele, ziua cînd poţi număra paşii, cincisprezece, în lungul salonului, ziua cînd poţi băga singur un ştecher în priză şi ziua cînd în sfîrşit poţi să ieşi în oraş - ieri - şi vezi că a venit şi-aproape c-a şi cam trecut primăvara, şi aerul oraşului e tare, e ameţitor, te îmbată de-a dreptul, şi e aşa dulce bucăţica de pîine şi ai vrea să mulţumeşti şi încă te mai gîndeşti cum, cum să faci să se audă mulţumirile spuse în şoaptă.
Da, există spitale în România, spitale particulare, unde te simţi răsfăţat de toate din jur şi astfel ai loc suficient înăuntru pentru toate spaimele tale, să le alinţi, să le piepteni, să le legeni, fără să le cocoşezi cu griji din afară. E important să ţi le îngrijeşti pînă la capăt.

Spitalul Athena, Timişoara.

Plec un pic

Un gînd - unii oameni, să zicem tocmai aceia care au impresia că te cunosc, au senzaţia că duci o viaţă grozav de idilică dacă scrii şi traduci. Zîmbesc ca în faţa unui pierde-vară de lux, ca în faţa unuia care îşi permite prea multe răsfăţuri. Se înşală. E muncă. Şi e o muncă atît de plăcut acaparantă, fără program şi fără limite, încît te stoarce pînă să apuci să-ţi dai seama. Uiţi de timp, uiţi de corp, uiţi de tine, absorbit de toate cîte descoperi acolo, în glob. Cînd te opreşti, şi binele şi răul sînt deja făcute.
Plec un pic şi bagajul e greu. Sper să vin repede.

*
De citit azi: Zi urîtă şi Piaţa Unirii.

Frici

O binevoitoare privire transparentă este de-ajuns - căţeluşul auriu se trînteşte instantaneu pe spate, mătură iute asfaltul cu coada, aşteptînd mîngîierile. Dar e un gard între noi.
Promisiunile fără acoperire.
Ar trebui să umblăm pe stradă atenţi, şi mai atenţi, eventual purtînd cagule, eventual ţinînd mîinile adîncite în buzunare, pipăindu-ne pe furiş tumorile care stau să crească, cîntărind în rotunjimile lor tari toate promisiunile fără acoperire.

Nebuna (cum să-i zic altfel?) mă alege iar din şuvoiul de oameni, îmi zîmbeşte, îi zîmbesc, mă opreşte cu o bătaie pe mînă şi-mi zice muteşte, clar, fără un sunet: "Gata!". Taie cu palmele aerul, în două laterale ca aripile desfăcute. Repetă, să fie sigură că am înţeles: "Gata!". Şi iar taie aerul. Ne despărţim mimînd fericirea. De fapt, ea chiar părea fericită. Transmisese mesajul. Gata era la mine de-acum.

Maşina parcată la scară are numărul "HOW". How ca how, dar mai ales When.

*

Azi mi-a plăcut: Regele dimineţii.

Un detaliu

Mi-am dat seama de ce anume am nevoie cel mai mult de la o carte: de blîndeţe. Cele mai cumplite atrocităţi pot fi descrise doar de autorul caracterizat de blîndeţe. Fără blîndeţe, de fapt, nici nu le vede. Răul se strigă scris doar dacă doare. Cele mai mari atrocităţi pot fi detalii minuscule, abia sesizabile, expandate sub lupa tandreţii. O carte fără blîndeţe e o carte mută, nu-mi zice nimic. Şi nici nu mă pot înveli cu ea.

News!

Să fim veseli.
- Noul site al "Suplimentului de cultură": http://www.suplimentuldecultura.ro/. Încă nu sînt blogurile, dar se pot citi articolele.
- Tiuk cu copilăria: http://www.tiuk.reea.net/. De citit şi de văzut multe poze adorabile cu autorii în copilărie!
Sunt şi eu cuminţică aici. Şi aici. Mulţumesc!

Şi pentru că sînt atît de mică, de azi trăiesc două săptămîni fără buletin. L-am dat la înnoit şi n-am primit nimic-nimic în schimb, nici o hîrtiuţă... Timp de paisprezece zile voi trăi ca la treisprezece ani.

Ninsoarea

Ningea aseară extraordinar de frumos. Fiecare ninsoare trebuie iubită ca prima, privită ca ultima. Să te uiţi la fiecare lucru ca şi cum l-ai vedea pentru ultima oară, asta te poate umple de-o bucurie sfîşietoare. Să te topeşti de dragul ultimei zăpezi, să-ţi îmbătrîneşti privirea, să te faci mic, mic, să înveţi să nu te temi că poate undeva e cineva care, exact aşa, se uită la tine cu o bucurie sfîşietoare.

Vizitatori

Ce-are lumea cu ciorile?

Pe mine mă încîntă orice apariţie înaripată din zonă. Dacă-mi plac piţigoii, mierlele, ciocănitorile, bufniţele, vrăbiile care mă vizitează, de ce nu m-aş entuziasma în faţa ciorilor?

O cioară grivă tocmai a dat o roată, s-a speriat de omul de la fereastră şi-a renunţat la popasul din brad, s-a dus la teiul decapitat primăvara trecută. S-a aşezat pe-o crenguţă pirpirie, a lopătat stîngace dintr-o aripă, deranjată de vînt, un pic indecentă arătîndu-şi burta dolofană - ce caldă trebuie să fi fost -, apoi a plecat...

În tei, aşa de aproape, părea uriaşă. Acum, în mesteacănul de departe, e o bijuterie gravată pe cer.

Aşa şi noi, fluturi pentru unii, hipopotami pentru alţii. Îmi plac şi hipopotamii (deja mă repet...).

Tenis la perete

Cafeaua de dimineaţă, fierbinte:
"Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe." - Mircea Cărtărescu în Evenimentul zilei de azi.

Mi s-a întîmplat şi mie să mă simt ca şi cum aş fi jucat tenis la perete, în nişte discuţii mult mai întîmplătoare. Şi, da, nu erau nişte "loaze". Studenţi, masteranzi, ba chiar şi profesori de limba română. O tînără profesoară mi-a povestit recent cum, rugată la un soi de acţiune de "împrietenire" cu literatura română, într-o librărie, să completeze într-un formular un nume de autor român pe care îl recomandă elevilor, l-a trecut pe... Slavici. Numele pe care îndrăznisem să i le spun cu diferite ocazii, poate cu un entuziasm ce i se păruse ridicol, îi zburaseră pe lîngă ureche, în timp ce ea deja îmi privea nepăsătoare peste umăr. Poate ar fi interesantă şi-o discuţie despre profesori - despre cum unii ratează să deschidă o fereastră, atunci cînd au ocazia. Despre lecturile lor, înainte de ale elevilor.

În aceeaşi ordine de idei, abia aştept emisiunea Adelei Greceanu de azi, de la Radio România Cultural. Marin Mălaicu-Hondrari va citi un fragment din noul său roman, "Apropierea", în curs de apariţie.
Şi dacă iar va suna telefonul să mă întrebe vreun perete pe unde-am dispărut şi dacă nu cumva mi-e poftă de o cafea în oraş, iarăşi nu voi răspunde, fiindcă n-am nici un chef să mai lansez mingi de tenis spre ziduri.

Un final

Să înfigem aici un ţăruş. Să marcăm ziua asta, ziua din care nu mai lucrez la Evenimentul zilei.
În fapt, decizia am luat-o acum cîteva săptămîni, exact în seara cînd s-a anunţat că Ringier a vîndut ziarul. Chiar a doua zi dimineaţa, fără să mai aştept vreun anunţ, mi-am lansat scrisoarea de despărţire.
Au fost cinci ani de colaborare cu trustul Ringier, aşa că o oarecare părere de rău există. Colaborarea mea a avut avantaje: independentă, fără "norme" şi şedinţe, delimitată pe-un culoar strict, pe domeniul cultural, cu vîrfuri în 2007, dar subţiată în ultima vreme, pînă aproape de extincţie în acest an.
Ţăruşul îl înfigem acum, cînd vechile telefoane au rămas fără ton.
Îmi place, privind ţăruşul, să alung părerile de rău cîntărind independenţa.

Pentru curioşi, EVZ trece cu toate catrafusele la noul patron din 15 martie.

Cum se nasc complexele

Am fredonat toată ziulica aşa: "De ziua ta, mămico/ Scot capul prin panou...". Şi-am găsit în sfîrşit poza asta, probabil cea mai nefericită dintre toate pozele copilăriei.

Se făcea că eram mai mică decît un pui de privighetoare în ziua cînd a venit fotograful la grădiniţă, să ne facă poze pentru 8 martie. Poze pe care urma să le dăm mămicilor. Am fost aliniaţi, aranjaţi, duşi la ghilotină... Ce însemna aranjaţi? Hm... Fetiţa asta purta ochelari şi avea cîrlionţi. Nepermis! Ochelarii portocalii i-au fost luaţi fără discuţii, pletele i-au fost prinse zdravăn la spate, iar cîrlionţii complet neascultători şi-au primit ultima pedeapsă chiar de la educatoarea care şi-a lins palma şi apoi mi-a trecut-o peste cap. Pomponul roşu a fost scos la înaintare. Asta conta! Iar eu, nefericită şi înspăimîntată de toate defectele mele...

Ochelari şi cîrlionţi. Iată un păcat capital pentru o fetiţă! Şi nu mi-a trecut nici pînă acum.

Pun poza aşa, să mă fac de ruşine. Dar şi ca un promo nostalgic: două fotografii fără pedeapsă, în deplină libertate, o să apară în Tiuk de primăvară, număr dedicat copilăriei.

Motanul cu o mie de nume

Mi-e dor.
Culmea e că încă mai am bluza.

Asteptari si saluturi

După un timp, poate deveni destul de amuzantă aşteptarea pe holurile policlinicilor. Emoţiile de început dispar, devii mai atent la detalii.
Bătrînii, bunăoară, fără nici o excepţie, intră pe coridoare salutînd. Nu se miră niciodată de aglomeraţie. Resemnaţi, caută din priviri un scaun pe care să se aşeze.
Tinerii se abţin de la salut; dar au şi ei o trăsătură comună: mobilul din mînă. Aşteptările lor se măsoară în sms-uri trimise, primite.
Cel mai interesant salut la intrare - acum cîteva zile, dînd ochii cu noi, cei mulţi care aşteptam, un băiat ne-a adresat cu voce tare un: "Fuck!". Apoi s-a resemnat, a scos mobilul...

Triluri

Patru noaptea devine patru dimineaţa: atunci mierlele cîntă cel mai cu foc, în fraze lungi şi întortocheate, ce se vor scurta peste zi. Din sofisticatele declaraţii ale mierloilor îndrăgostiţi, vor rămîne spre seară doar propoziţii simple.
Am văzut o stire cu nişte mierle dintr-un orăşel din Anglia, care uitaseră să cînte pe limba lor: imitau doar ce auzeau prin preajmă. Astfel că exasperau locatarii trezindu-i nu cu triluri, ci cu sunetul puternic al alarmelor maşinilor, al soneriilor telefoanelor.
Cîtă vreme locuiesc într-un cuib unde mierlele încă mai cîntă ca mierlele, e foarte bine. Mierlanul bate mîrlanul. Aş zice că m-am mutat în rai, dacă n-ar fi durerile atroce care mă trezesc tot la patru noaptea. Dimineaţa.

"...o sa ma clatin si-o sa ma prabusesc"

Azi dimineaţă, la emisiunea Omul care aduce cartea, Dan C. Mihăilescu a prezentat Povestirile lui Vladimir Nabokov. Eram foarte curioasă cum o primeşte.
Pasajul de la "mostra de stil" este din Zei, una dintre marile mele preferate, din cele pe care le-am tradus. Interesant este că exact acelaşi pasaj a fost ales, din volumul de şapte sute de pagini, acum o lună şi ceva, şi de cei de la Adevărul literar şi artistic. Iată-l:

Mergem împotriva vântului, de-a lungul gardurilor impunătoare. Într-o zi la fel de însorită şi fremătătoare ca aceasta ne vom îndrepta înapoi spre nord, în Rusia. Vor fi foarte puţine flori, doar stelele galbene ale păpădiilor de-a lungul şanţurilor. Stâlpii de telegraf, gri-porumbel, vor zumzăi la apropierea noastră. Când, dincolo de curbă, inima îmi va fi străpunsă de brazi, de nisipul roşu, de colţul casei, o să mă clatin şi-o să mă prăbuşesc.

Ultimele cuvinte le-am rostit şi eu deodată cu D.C.M. Le ştiu pe de rost.

Emisiunea aici.

***

Primesc pe înserat o veste bună. Aşadar, proaspăt, direct de la sursă: din 1 martie, o nouă emisiune pe TVR Cultural - "Literatura de azi", moderată de Daniel Cristea Enache. Detalii aici.

De doi lei bucurii

De doi lei pregătiri de toamnă: mi-am cumpărat seminţe de flori, abia aştept să se întunece, să mă furişez şi să le strecor în pămîntul de sub ferestre. Dacă totul va merge bine, la toamnă o să am floarea soarelui şi lampioane chinezeşti (zise şi "păpălău"!).

Şi trebuie să meargă bine, mai ales că şi mimoza - singura supravieţuitoare, din ghiveci - şi-a înălţat căpşor verde, după hibernare.

Bucuriilor li se adaugă "From Russia with Love", de la Editura Art.

A doua moarte e vesela

Tot stînd pe peronul ăsta între două trenuri, rescriu o poveste. Stil complet diferit - iar tonul, ritmul, vocile, totul se schimbă aproape de la sine. Personajul pe care acum cîţiva ani l-am plimbat ca pe-o povară pe străzi înainte de-a-l omorî - prima "crimă" - se lasă acum ucis aproape cu voioşie. Adio frămîntări, căutări, spaime, îmi zice; ba mai şi rîde! Au rămas departe toate acestea, în urmă; nu mai există nici măcar drumul pe care veneam de la redacţie gînd în gîndul lui.
Iată-l acum înaintînd aproape cu seninătate, desprins din mîinile mele, pe drumul lui deja căscat înainte - căci ştie, cum ştiu şi eu, că el e personajul care va muri, care a murit. Iar toată tristeţea, îmi dau seama abia la final, căutînd-o printre rînduri, e zăvorîtă, neaşteptat, tocmai în neglijenţa, în indiferenţa, în ţopăiala veselă a celor din jur. A doua moarte, îmi zice personajul făcînd o piruetă, e veselă. Şi-mi face cu ochiul. Iar cînd moare din nou, e mai viu decît toate mortăciunile vii care continuă să glumească, tot ronţăind la covrigi.

Fara uniforma

După ce colaborările jurnalistice s-au subţiat mai ceva ca o apă de ploaie de vară prin burlane (atenţie la ce-ţi doreşti, că nu "s-ar putea", ci sigur se îndeplineşte), constat că îmi vine mănuşă să scriu la vreo "temă", la vreo "anchetă". Nu pentru vreun cotidian, ci pentru vreo revistă literară. Fără ştate de plată. Cu delicioasă libertate, condimentată doar de-un vîrf de cuţit de constrîngere, exact cîtă trebuie...
Jurnalistica e un fel de armată a scrisului. Cîtă vreme faci tîrîş printre subiecte, urînd de moarte nu cîmpul, cît mai ales uniforma, nu-ţi doreşti decît să dezertezi.
Apoi, după drumeţii de-o aiuritoare libertate pe cîmpuri ale imaginaţiei, cînd stai sub copac trăgîndu-ţi răsuflarea cu capul pe bocceluţă, te bucuri cînd vine vreun păsăroi cu o temă în cioc. Se deschide un drum, deşi clar delimitat de copaci pe-o parte şi pe alta, infinit şi înainte şi-n urmă, cît priveşti cu mintea. Şi chiar şi printre copaci.

(Viitorul Tiuk, de primăvară, va fi despre copilărie.)

Fericiri aiuritoare

Mă tem - o teamă aproape paralizantă - de gheaţa de pe trotuarele înguste, mai ales la cotitură. Cea mai dramatică alunecare a fost nu cea care m-a ţinut, într-o sesiune, cu braţul drept dureros legat de gît într-o cameră de cămin îngheţată, ci alta.
Aveam şase ani cînd veneam foarte veselă şi victorioasă spre casă, cu o dublă captură în sacoşă. Lîngă neinteresanta sticlă de-un litru plină cu ulei vărsat - acel ulei tulbure, aproape maroniu, cu depuneri groase pe treimea inferioară - stăteau opincile albe, opincile mult dorite, necesare pentru ora de gimnastică. În sfîrşit, le căpătasem, după lungi aşteptări presărate cu rugăminţi disperate către părinţi. Puteam, de mîine, să mă alătur şi eu la şcoală colegelor, îmbrăcată în costumul meu roşu cu dungi albe pe-o parte, făcînd giumbuşlucuri la sol, după săptămîni în care stătusem pe margine, ridicol încălţată în pantofi maro cu talpă groasă, ca de caşcaval. Primisem aşadar cei 20 de lei şi-mi cumpărasem rîvniţii cipici albi cu elastic, la care tot privisem în magazinul mic unde se vindeau şi pantofi, şi chimicale, şi panglici...
Bucuroasă pînă la cer veneam înspre casă după ce făcusem şi-un popas lung la coadă la ulei, oarecum încîntată şi de captura asta din spatele alimentarei - mulţumirea pentru părinţii care în sfîrşit îmi dăduseră banii.
Şi-atunci, aşa cum se-ntîmplă cînd fericirea îţi scade vigilenţa, m-am pomenit trîntită la pămînt pe curba de gheaţă. Am ajuns acasă plîngînd, ţinînd într-o mînă sacoşa din care şiroia ulei printre cioburi, şi-n cealaltă perechea de opinci pe care speram să o mai salvez - şiroiau şi opincile, nişte bărcuţe de plastic, cu tălpicea de pînză dinăuntru zdravăn îmbibată. Îmi amintesc disperarea mea, rugăminţile de-a le salva cît mai iute, o disperare făcută ţăndări de eforturile mamei - căci ea se chinia să salveze uleiul.
Fericirea aiuritoare, să faci bine să ţii minte, fetiţo, îţi scade vigilenţa. Spaima se impregnează înăuntru mai ceva ca o pată de ulei. Nu mai ţin minte ce - şi dacă! - am mîncat în ziua aceea; ţin minte însă ce mîndră am fost, a doua zi, făcînd roata pe solul verde, în opincuţele mele, cu tălpile pînă la cer! Toate petele rămăseseră pe dinăuntru.

Vizitatorii de azi, cartea de simbata

Pană Albă şi Căţeloi mă vizitează neinvitaţi. Dar poftiţi, poftiţi!

*

Mîine începe la Sibiu un festival al dragostei. De fapt, în ambalajul dragostei se livrează Festivalul Egalităţii de Gen. Teatru, film, cărţi vii anti-prejudecăţi. Am fost invitată să fiu şi eu una dintre cărţile vii. Sîmbătă la prînz la Biblioteca Astra voi putea fi împrumutată de oricine pentru o jumătate de oră, răsfoită... Nu ştiu cum o să fie, am ceva emoţii. Poate o să rămîn pe raft - nici o pagubă, s-o găsi vreun motan imaginar să şteargă praful de lîngă mine cu coada. Mai trist e, pentru o carte, cînd rămîne neterminată. Mă gîndesc la o prietenă care, ori de cîte ori te întreabă ceva, rămîne cu privirea suspendată peste umărul tău; pînă să apuci să răspunzi, ea pare c-a şi uitat întrebarea. Cam aşa cu cărţile neterminate.
Încă nu m-am hotărît ce "copertă" să-mi pun!

Alta dimineata

Sigur că mi-ar fi plăcut să fiu acolo unde-aş fi putut să fiu. Dar stau aici şi scriu ce? Articole; măcar sînt despre rachete de pe la 1500 şi păsări, păsări, păsăroi... Copii în costume cu cioc, gheare şi aripi îşi recitau dimineaţă creaţiile, adorabil de stîngaci: "Acvila ţipătoare mică/ Nu e deloc aşa de mititică". Uite, ei au curaj. Eu n-aveam nici pe-atunci, asta e.

Poezia de dimineata

And in the morning, diamonds of frost
Express amazement: Whose spurred feet have crossed
From left to right the blank page of the road?
Reading from left to right in winter's code:
A dot, an arrow pointing back; repeat:
Dot, arrow pointing back... A pheasant's feet!

(Pale Fire, Vladimir Nabokov)

Traducere lejeră în foto - dimineaţa sub fereastră.

Provocare cu coada

Să scrii pentru copii, ce provocare cu coadă!
Trebuie să-ţi imaginezi copilul căruia îi spui povestea. Să fie fetiţa care mîzgălea pe marginea basmelor? Să fie băieţelul care citea, stînd pe burtă, pe malul Argeşului? Să fie fetiţa care-a furat un timbru cu căţel? Să fie băieţelul care-a furat o planşă cu ciuperci? Odată ce-ai ales copilul, povestea se face de la sine.

Pompind cu sirguinta

Dacă deodată din mijlocul paginii s-ar înălţa oameni, chiar oamenii dragi încarnaţi din literele care alcătuiesc personajele... S-ar sprijini pe perna portocalie alături de tine, s-ar legăna în balansoar, ar face doi paşi pînă la fereastră, ar mişca perdeaua şi-ar privi porumbeii, ar sorbi din cafea; şi toate astea în timp ce acolo, în carte, cu toţii şi-ar face cuminţi treaba mai departe, pe calea lor scrisă. Şi poate, înainte s-o gîndeşti, asta s-a şi întîmplat.
Citind, ne construim cu dragoste propriile cărţi, unice, înzestrînd cu tot ce ne e nouă mai cunoscut şi mai drag fiecare personaj, fiecare stare, fiecare culoare, deturnîndu-le pe fiecare de pe drumul lor de hîrtie pe drumul nostru, oblojindu-ne singurătăţile, pompînd cu sîrguinţă sîngele nostru în venele lor de hîrtie.

Dimineti

Mă trezesc tot mai devreme. Fără nici un efort mi se dăruiesc dimineţile lungi, rupte din noapte. Bîjbîi pe întuneric prin bucătărie, prin baie, prin cameră, deschid fereastra. Încet, încet, să nu trezim lumina. Curge zăpada topită prin burlane, o mierlă culege mere pădureţe, un cîine se ceartă cu vîntul. Aş vrea să prelungesc cît mai mult orele astea. Dar vine ora opt, îmi dezvăluie cearcănele, îmi dărîmă muşuroiul. Cînd se crapă de ziuă, ar trebui chiar să se audă un scrîşnet.