Spre septembrie

Era o astfel de zi.


Sînt totuşi frumoase zilele din care nu înţelegi nimic. Mergi.

Vacanţă

Era o astfel de zi. Priviţi la arlechini!

Doua zile in Bucuresti

O oră şi jumătate la castelul cu tapet de catifea şi mătase de pe Victoriei, patru ore în Cişmigiu şi în jurul parcului, senzaţia copleşitoare de bine lîngă cineva pînă ieri necunoscut, altcineva după mult timp regăsit... Apoi, peste cîteva zile, acasă, tristeţea cînd înţelegi că aici eşti mai singur decît în oraşul străin, unde ai fost chiar fericit ascultînd, povestind.
A veni acasă ca şi cum ai pleca...

Animaliera

În zilele în care chiar nu pot vorbi cu nimeni, mă rog să-mi iasă-n cale fiinţele cu care pot vorbi. Mici, cocoţate-n pervazuri scorojite, să mă privească de la înălţimea lor caldă, eu să le fur seninătatea şi liniştea, să învăţ de la ele că e ridicol să te temi stînd la fereastra ta, cînd se îndreaptă spre tine orice privire trecătoare, orice deget jucăuş. Apoi să mă uit în grădini, jos, printre tufe. Să vorbesc cu Piticul.


(Leonor Fini)

Ziua păun

Era o astfel de zi.



Zilele fără pereche sînt triste fiindcă n-are cine le vedea frumuseţea.
De aceea fiinţele singure nu se vor înfoia niciodată în curcubee.
Păuniţele roşesc în infinite nuanţe de gri.

Noaptea vine prea devreme. Zilele fără pereche cad în noapte brusc, şchiopătat, ca şi cum ai călca din greşeală pe lîngă bordură.

Gol

Zorzonel, motanul alb-negru din cartea lui Bruckner ("Iubito, eu mă micşorez!...") îmi înveseleşte seara. Îmi imaginez cu uşurinţă mirosul pisicesc din cotlonul unde îl adăposteşte pe Piticanie, firele de păr formînd o ţesătură fină deasupra păturicii motanului, apoi ceafa lui moale, cu pielea ridicîndu-se uşor cînd o apuci între degete, şi paşii moi, neauziţi, şi ochii ca două faruri noaptea, şi lăbuţa lui bună, inutil dotată cu spade ucigaşe, lovind doar o pară de pe masă, făcînd-o să explodeze pe podea, în ploaie de sucuri dulci.
Starea de bine se risipeşte repede, iar noaptea rămîne numai dorul, un dor ca o prezenţă, aproape insuportabil. Dorm, de cîţiva ani, cu golul în braţe.
M-am gîndit de multe ori la cît m-a schimbat - pe mine, la modul cel mai concret cu putinţă, începînd din anii cînd locuiam singură, muţeşte - intrarea motanului în viaţa mea. Zece ani s-au împletit paşii lui cu ai mei, răsuflarea lui cu a mea. Schimbarea a fost mult mai mare decît aş fi putut anticipa. Seninătatea, ce noutate! Mîngîierile, joaca...
Ar trebui acum să înţeleg cît de mult trebuie să mă fi schimbat absenţa. Ce mi-a rămas, ce mi-a plecat?

Cozi de cometă

De Ziua Franţei, privind la televizor parada, mi-am amintit trei cozi de cometă destrămîndu-se pe cer... Cu 13 ani în urmă, eram la Paris. Mă sprijineam de pervaz, în bucătăria cît o cutie de chibrituri a garsonierei cu dărnicie pusă la dispoziţie de un prieten, pentru vreo două săptămîni. Erau anii aceia în care nu ştiam cum să mă împrietenesc cu singurătatea şi mă simţeam vinovată pentru fiecare minut pe care îl trăiam aşa, sprijinită de geam, aşteptînd ca iubitul meu să se trezească. Iar el nu se mai trezea. Nu se trezea.
Cînd am ajuns pe Champs Elysees, spre orele prînzului, din întreaga paradă am mai prins trei dîre roşu-alb-albastre destrămîndu-se pe cer, ca nişte vîrfuri de cozi de comete, duse deja... Şi mi-a fost, desigur, ruşine să spun că-mi părea rău că n-am mai prins nimic; era o copilărie care oglindea o alta...
Privind în urmă, sigur că nu avioanele nevăzute contează, nici dimineţile lungi şi spăimos-plictisitoare, nici drumul nostru dinspre garsonieră spre centru, în care încăpea condensat întregul timp al multor ani petrecuţi de noi astfel, singuri-împreună. Totul, tot ce părea atît de tîrziu era, de fapt, mult prea devreme.
Dar e bine să nu ajungi mereu acolo unde ai impresia că vrei să ajungi. E de ajuns să stai, să te gîndeşti că trebuie să existe cineva care se trezeşte mai devreme ca tine. Pe cel care te trezeşte să cauţi să îl faci fericit.

În dormitor

Îmi place umbra. Sub umbra unui platan nu e loc decît de o singură bancă. Am apărat liniştea acestui locşor cît am putut. Dar probabil e ceva incitant şi-n a te şti întrucîtva expus. N-am blogroll, n-am vrut să fac parte din grupuri. Mai ştii, cînd s-a lansat celălalt, blogul de la revistă, cum m-ai rugat să-l păstrăm şi pe acesta, hai să-l facem dormitor, acela să fie sufragerie, mi-ai zis. În dormitor poţi vorbi singur, poţi să stai cu orele cu ochii pe fereastră, umbli îmbrăcat cum vrei, te dai huţa în cearcăne, nu te judecă nimeni, pierde-vară, aşteaptă-toamnă... Aşa, da. De ce-ai vrea să fie altfel?

Scriu cu plăcere cînd ştiu că nu poţi citi imediat. Pînă vei citi, voi fi puţin altcineva. Şi tu vei fi puţin altcineva.

Ascult acum o arie care s-a cîntat prima oară în 1917. Nu eram nici eu, nu erai nici tu, nu era nici motanul meu, nici motanul tău, nici cea mai mică Verocikă dinăuntrul nostru, nici cel mai bătrîn copac din faţa camerei nu era. Bunicile noastre iubeau. E despre un vis. Îmi place să se repete. A cîta oară îl pun acum? A treia, a patra. M-aş juca cu gheruţele: ce legătură este între aria aceasta (ascult-o fără să te uiţi la titlu) şi "Mi chiamano Mimi"? Mă gîndesc la motanul din "Kafka pe malul mării", cel care vorbea, cînta... A şasea oară deja. Două minute şi patruzeci şi cinci de secunde e foarte puţin pentru un vis.

Cu capul in jos

Eu cînd scriu nu citesc; asta am spus, fără nici o urmă de reproş. Perioade lungi. Apoi totul se răstoarnă dintr-o dată şi e tocmai de-a-ndoaselea - nu pot scrie poveştile mele cînd le trăiesc, citesc pe-ale altora. Nu poţi să le ai pe toate. Vinovăţia e însă mereu căptuşită în bucurii secrete, pentru care merită să aştepţi.
Îmi arăt căptuşala buzunarului, uneori. Confesiunile rare sînt, cumva, în siguranţă, fiindcă vorbele zboară pe deasupra nepăsării celuilalt, se duc - "a trecut un înger" - ca şi cînd nici n-ar fi fost. Dar chiar ăsta-i secretul, ai spus, a zburat, te-ai uşurat de-un puf, nu s-a consemnat nicăieri...
Cu scrisul e ca şi cu restul ăsta negru de scoică din talpă. Doar cînd dormi nu îl simţi. De cum te ridici în picioare, de cum desenezi prima verticală, se trezeşte, înţeapă, ba chiar supurează dacă îl scarmeni. N-ai cum să mai fii fericit, aşteptînd, aşteptînd să se producă rotirea. Partea bună e că, lucru verificat, totul se răstoarnă periodic. Rege, damă, valet, toţi stăm cu un cap în sus şi unul în jos, iar la rotiri repetate zîmbetul amărui se îndulceşte, cel dulce se amărăşte... Important e să ţii o minimă socoteală.

"Cu urechile pe spate"

Era o zi "cu urechile pe spate".



Citesc "Rege, Damă, Valet", de Nabokov, încet, cam două capitole pe zi. E o minunăţie care nu trebuie să se termine repede. Probabil e cea mai faină carte citită anul acesta.
Primesc veşti bune pe rînd, sar într-un picior în gînd, dintr-o lună de vară în alta, apoi plătesc pentru bucuriile astea, şi presimt că voi mai plăti şi după ce se vor rotunji frumos lucrurile, spre toamnă, iarnă, poate la anul, dar nu-mi pasă, e aşa cum trebuie să fie...
Cumpăr buchete de margarete cu cîte-un trandafir portocaliu în mijloc, fac trucul cu furatul mirosului şi uneori chiar îmi reuşeşte.
Ciugulesc vişine dintre frunzele dese, le sparg una cîte una în cerul gurii şi mă întreb de ce le-am declarat în copilărie fructele preferate. Cireşele aveau ceva dulce, de neacceptat. Eram o fetiţă năzdrăvană. Făceam mutre-mutre cu gura plină de zarzăre, coarne, fel şi fel de poame acre cumpărate cu un leu grămada de la ţărănci. Vişinele îmi plac, de fapt, şi acum.

Despair

Fără dragoste, anumite gesturi ar fi doar triste, ridicole giumbuşlucuri.
Mă gîndesc la o femeie ducînd în braţe un ghiveci cu un cactus uriaş, care o dezechilibrează la fiecare pas. Planta se sprijină pe umăr, greutatea verde lasă urme sîngerii. Seara, întrebată ce are pe piele, femeia va spune "nimic, am mutat florile". Florile!... Cactuşii fac unele dintre cele mai frumoase flori, numai să te ţină inima să nu îi uzi deloc iarna. Oricît s-ar usca, să îi laşi să crească setea în ei pînă izbucnesc în petale.

Citesc (recitesc) "Despair". Plăcere. Dacă aş scrie trei rînduri despre carte, aş ucide plăcerea. Capitolul şapte începe cu: "Literature is Love".

Kundera, omagiu pe o scena fara decor

Mă pregătesc să plec în vacanţă şi nu m-am hotărât ce carte să iau cu mine. Pe-aceasta tocmai am terminat-o, aşa că ţi-o recomand ţie. O vei citi din păcate prea repede, în două-trei zile, iar apoi poate i-o vei împrumuta unui prieten.
„Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot în trei acte” - teatru de Milan Kundera. La fiecare lectură precedentă a vreunui roman – fie că era „Gluma”, sau „Viaţa e în altă parte” sau „Insuportabila uşurătate a fiinţei” – vedeam acest titlu pe pagina de la început şi mă întrebam când va fi tradusă şi cum ar putea fi o piesă de teatru scrisă de Kundera.

Carte este îmbogăţită de o prefaţă extrem de interesantă, a autorului. În „Introducere la o variaţiune”, scrisă la Paris în 1981, Kundera se întoarce în Praga anului 1968. Îşi aminteşte cum, cărţile sale fiind interzise, multă lume se oferea să-l ajute. Un regizor i-a propus să scrie o adaptare teatrală după „Idiotul” lui Dostoievski. „Am recitit cartea şi am înţeles că n-aş putea face treaba asta nici dacă aş muri de foame. Mă dezgusta acel univers de gesturi excesive, de profunzimi obscure, de sentimentalism agresiv. Inexplicabil, m-a năpădit deodată un sentiment de nostalgie faţă de Jacques fatalistul”, îşi începe Kundera mărturisirea. I-a propus regizorului „un Diderot în loc de Dostoievski”, dar nu s-a mai făcut nimic... În schimb, dorinţa a crescut: scriitorul a început să-şi imagineze personajele lui Diderot, de acum trei sute de ani, ca personaje ale propriei sale piese de teatru. Pe care avea să o scrie prin 1971.

„Romanul lui Diderot”, spune Kundera, „este o explozie de libertate impertinentă, scutită de autocenzură, şi de erotism lipsit de alibi sentimental”. Cinci naratori spun pe rând povestirile din roman: autorul, stăpânul, Jacques, hangiţa şi marchizul. Pe toţi îi vom reîntâlni în piesa lui Kundera (piesă care, insistă chiar autorul, nu este o adaptare, ci o piesă nouă, o variaţiune, scrisă pentru propria plăcere), sărind cu vioiciune de pe o scenă pe alta, dintr-o poveste în alta, jonglând cu timpii. Pentru că, observă scriitorul ceh, Diderot a creat un spaţiu nemaiîntâlnit înaintea lui în istoria romanului – o scenă fără decor – el însuşi va lăsa anumite instrucţiuni precise de montare. O scenă pe care acţiunile din prezent au loc în faţă, iar cele din trecut pe o platformă aflată mai în spate. Decorul trebuie să fie cât mai simplu, mai tot timpul scena va fi goală. „E important să ferim scenografia de elemente ornamentale”, spune Kundera.
De altfel, dintr-un anumit moment, autorul nu şi-a mai dat acordul ca piesa să fie jucată decât de teatre de amatori sau studenţeşti. Sărăcia era văzută drept o calitate: punerea în scenă trebuia să fie cât mai simplă. „În realitate, nimic nu aduce artei stricăciuni mai dezastruoase decât abundenţa de bani în mâinile unui imbecil sofisticat”, spunea Kundera în 1998. Iar dacă piesa nu a avut o soartă publică în Cehoslovacia, interesant este că după 1989 cel mai reuşite montări aveau să fie cele din Cehia şi Slovacia.

„Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot în trei acte” , de Milan Kundera, Editura Humanitas, 2008.

***

Notă - un altfel de omagiu:
De scris într-o bună zi, poate cînd mă voi învrednici să termin partea a doua a biografiei Nabokov, despre "Despair". Nabokov a scris un roman despre o crimă şi-o pedeapsă, nu ca un omagiu, ci mai degrabă ca o parodie la "Dusty", Dostoievski.
Hermann e un fel de Raskolnikov, care omoară un vagabond despre care el crede că-i seamănă. Soţia ar putea încasa o asigurare, în timp ce el o aşteaptă ascuns... E bîntuit de remuşcări? Jurnalul său e martor al unei disperări desfăşurate în cu totul altfel de culori... Mai realiste? Sau mai cinice?

Caut carte de vacanţă

Era o astfel de zi.
Citesc, recitesc, recitesc, pe acelaşi fir tot de mine tors şi-nfăşurat în ghemul colorat. Apoi mă joc cu cireşe grăsuţe, le răsfăţ, le gîdil, le fac să spună totul despre cum e să trăieşti în copac şi să te trezeşti dintr-o dată într-o mînă de om.
Am terminat Kundera, "Jacques şi stăpînul său" - am vreo vină dacă mi-au plăcut cam prea mult prefaţa, postfaţa? Caut carte de vacanţă, găsitorului recompensă. Ce să fie, ce să fie? Aş vrea să recitesc "Insuportabila uşurătate a fiinţei", îmi trebuie s-o recitesc şi ar fi un moment potrivit, dar i-am împrumutat-o acum vreo două luni unei prietene aşa de dornică s-o citească, încît nici pînă acum n-a început-o... Şi caut, caut. Ce să fie?

De unica folosinta

Nu mai suport şantierul din faţa blocului. Găsesc soluţia: doape pentru urechi, de la farmacie. Sînt portocalii, legate cu şnur roşu între ele, să le ţii pe după gît, ca pe căştile iPod-ului. Observ abia după cîteva zile ce scrie pe punguţă: erau de unică folosinţă! Iar eu le-am folosit şi răsfolosit, zile în şir. Ei... Dar sînt alte lucruri, mult mai importante, care chiar că ar trebui să fie de unică folosinţă, şi nu mai scrie asta pe ele. Sigur, nici n-ar avea cum - sînt ele însele lucruri din cele scrise, spuse...

De făcut

Neapărat: de mirosit profund trandafirul sîngeriu, veştejit, înainte de a-i frînge codiţa şi a-l arunca în coşul de gunoi. De cerut iertare mirosului.

Icnet

"Iuuu!...". Un ţipăt prelung, chiar în spatele meu. Traversez Parcul Astra, spre conferinţa de presă a festivalului de teatru, ca-n fiecare dimineaţă. O actriţă de la trupa Tararam, din Israel, a-ncălecat o mătură din nuiele, uitată de vreun muncitor de la salubrizare, şi zboară acum ca vrăjitoarea pe sub castani, în rîsetele colegilor ei. "Iuuu!...". E prea devreme pentru mine. Fac stînga.
În curtea şcolii pentru copii cu deficienţe de auz, ei se joacă, tot ca în fiecare dimineaţă, în linişte. Un foşnet însoţeşte coborîrea pe tobogan. Mîinile ridicate spre cer seamănă cu crengile unui copac, tăiate prea scurt. Un icnet e varianta prescurtată a rîsului. Cînd un copil cade şi se loveşte, gura i se deschide larg, într-un ţipăt mut. Mîinile altuia îl mîngîie pe creştet, buzele-s de-acum strînse. Mută, durerea ţine doar două secunde.
Durerea nestrigată se adună undeva, în nişte răni care supurează în interior. E doar o chestiune de timp pînă la marea revărsare.

Insula

Să fii contradictoriu, ce libertate delicioasă! Azi vreau să fug la Budapesta, vreau la festivalul de la Sziget, vreau să trec Dunărea şi să ajung pe insula magică, să fie mii de oameni în jur şi să nu văd pe nimeni, să uit de mine, să fie muzică, să mi se înnegrească degetele de la picioare ca unui pui de ţigan, să îmi cumpăr o brăţară împletită, vreun cufăr de argint agăţat pe şnur de piele, să mă uit împrejur şi să mă simt mai străină decît un extraterestru, şi mai fetiţă decît cea mai mică fetiţă, şi mai bătrînă decît cea mai bătrînă bătrînă, şi nimic să nu conteze fiindcă oricum mulţimea te face invizibil; atunci să mă cuibăresc înăuntru, să crească poveştile noi şi să vin repede acasă, să ţîşnească din mine în serile de toamnă, cînd va fi linişte şi voi sta mereu mereu cu ferestrele deschise. De serile acelea, de fapt, mi-e atît de dor. La ele ajung doar astfel, traversînd vara cu toate ale ei.

Lasa-l sa se duca...

Era o astfel de zi.



În unele zile îţi călătoreşte sufletul. Zboară deşi e peşte, înoată deşi e pasăre. Tu pari că eşti aici, dar sufletul tău se dă cu vaporaşul pe Dunăre împotriva curentului, lasă capul pe spate, îi tremură nările cînd trece pe sub poduri cu ochii închişi... Sînt zilele în care pari, doar pari pustiit, sînt zilele cînd ţi-e frică de vară, de vacanţele cu aer sinucigaş, înghiţitoare de săbii, aruncătoare de flăcări... Aştepţi sufletul să se întoarcă din croazieră, îi pregăteşti o carcasă uscată, subţiată, în care să se lăfăie bine. Lui îi priesc călătoriile, slavă apelor şi pămînturilor îndepărtate.

(click pe poză pentru a vedea mînzul înaripat, peştele zburător, căţeloiul mîngîios...)

Vernisaj pe strada Cetatii

Dar fluturii stau, toţi, cu spatele la noi.

Toate florile noastre

O viespe uriaşă tot dădea tîrcoale pe la geamul dormitorului. Voia la floarea noastră. Mirosea pofticioasă pe la colţurile plasei, apoi se opintea ca la război, îi sfîrîiau aripile şi botul ca unui avion accidentat, doar că nu fumega... Astromelia se speriase, tremura din tulpină mai tare ca mîinile tale atunci cînd o aduceai acasă duminica. Firişoarele sîngerii stăteau să-i pocnească în obraji.
Am închis fereastra, am plecat. Trosc, pace bună.
Cînd m-am întors din oraş, bîzîitul se-auzea şi mai tare. Din casă! Isteaţă - sau înnebunită? - viespea se strecurase pe la geamul de-alături. Ştia. Nimerise în baie. Tremura ea acum, captivă într-o bucurie secretă. Toate florile noastre se auzeau cîntînd dincolo de perete, şi cele duse, şi cele neaduse, şi apa lor gălbuie gîlgîind infinit pe conducte. Biata de tine, tu nu vrei la soare, tu nu vrei la păpădii, la liliac, la cireşi? Vrei apă de flori veştejite, bea, bea de aici.

Simbata

Bănuţii se transformă-n baloane de săpun.

Cum am primit in dar un curcubeu

Precum celebrul poştaş din film, şi mama sună întotdeauna de două ori. A doua oară a sunat seara tîrziu, la ora la care-aş fi crezut că doarme cu motanul în braţe - şi cu tata alături, spunîndu-i dintr-o dată "Mai dă-mi-l şi mie"; pe motan adică, fiindcă şi-l trec de la unul la altul ca pe-o pernă electrică, cu motoraş viu sub blană.
Se bîlbîia, aşa cum face ea uneori - fetiţă veşnică - atunci cînd sună a doua oară, să spună ce n-a reuşit înainte. Şi-a-ndrăznit să zică, repede-repede, să nu se isprăvească ziua - "draga mea, azi după-amiază am văzut de la noi din grădină un curcubeu imens, se întindea de la un capăt la celălalt, orbitor, iar la o distanţă mai era unul mic; tu ai mai văzut aşa ceva? Şi ne-am gîndit la tine, e semn bun, o să fie bine, ai să vezi..."
M-am bîbîit eu apoi şi-am închis cam în grabă, ce să spun... A doua zi dimineaţă darul era cu mine, de parcă i-ar fi trebuit timp să ajungă aici - îmi dăruise un curcubeu prin telefon, şi încă un curcubeu dublu. Îl aşezase cu mîinile ei pe un pat moale, pufos, dintr-un material misterios, a cărui consistenţă n-am înţeles-o niciodată, deşi o cunosc de atîţia ani, de cînd trăim în alte oraşe şi ea ştie mereu ce-i cu mine - o să fie bine, îmi spusese, o să fie bine, dar eu nu-i mărturisisem nici urmă de rău, tăcusem, zîmbisem, mulţumisem frumos.
Atunci, în a doua zi, după cafea, după ce mi s-a ivit zîmbetul adevărat, i-am trimis un mesaj - tot un fel de al doilea apel - i-am scris că eu cu cît mă gîndesc mai mult cu atît mai frumos mi se pare, nimeni nu mi-a mai dăruit vreodată un curcubeu.
Dar mama nu prea ştie să citească mesajele, e posibil să îl primească, cum e posibil şi ca vorbele mele să îi curgă printre degete ca aerul. Dar de simţit va simţi ea ceva, poate cînd ridică motanul în braţe, poate cînd rupe un fir de pătrunjel din grădină, poate cînd stă şi se gîndeşte că va fi bine, deşi nimeni nu-i spune de rău.

"Capul sus!"

- Fragment -


Nuanţa pielii, se pare, nici nu a contat. N-aveam să înconjurăm, în degradeuri atent alcătuite, vreun monument celebru, şi nici n-aveam să fim folosiţi ca nişte tuşe alternând inteligent în tonuri cu migală alese, pentru a picta malul Dunării cu trupurile noastre. Ne-am aşezat cum am vrut sau, mai bine zis, cum am nimerit, aşa cum se aşază firele de nisip într-o clepsidră întoarsă.
Vocea fotografului a răsunat dintr-o dată în boxele instalate de-a lungul malului, prin copaci. “Bună ziua. Vă mulţumesc tuturor că aţi venit!”. Nu îl vedeam, dar îi simţeam ochii aţintiţi spre corpurile noastre. Ne privea, pesemne, de undeva de sus sau poate de pe celălalt mal, înarmat cu camere foto ultraperformante şi cu vreun binoclu. “E pe pod!”, ţipase cineva, şi-n clipa următoare am văzut degetele aţintite înspre Podul Elisabeta şi privirile întorcându-se toate într-acolo. Fotograful ne-a liniştit imediat – noi n-aveam să-l vedem şi era bine să terminăm treaba cât mai repede, şi unii, şi alţii.
Era simplu, ne explica de acum o voce feminină, a vreunei asistente. Nu trebuia decât să ne lungim pe partea dreaptă, atenţi să nu ni se vadă brăţările, cu capetele spre Podul cu lanţuri, cu faţa spre Dunăre, încercând să nu lăsăm prea mult loc între noi. Şirurile de corpuri trebuiau să fie uşor decalate, ca scaunele dintr-un teatru, astfel încât fiecare om să-şi poată sprijini obrazul de şoldul celui din faţă. Eram deja peste unsprezece mii, ne spunea vocea, în timp ce noi ne aranjam urmând vrând-nevrând cam acelaşi ritual: întâi ne aşezam ghemuiţi, iar apoi, încurajaţi de voce, ne lungeam, sprijinindu-ne în cot.
Ultima indicaţie era repetată cu tot mai multă insistenţă: trebuia să ne întindem şi să ne sprijinim capul de şoldul persoanei din faţă, cât mai relaxaţi. “Vă rugăm, haideţi, ridicaţi capetele şi staţi cu ochii închişi, ca şi cum aţi face plajă. Chipurile voastre contează foarte mult!”, ni se tot spunea. Mulţimea însă nu se supunea uşor. Instrucţiunile curgeau în continuare din difuzoare, în timp ce asistenta devenea din ce în ce mai agitată. Ceva nu mergea.
Am privit în jur, atât cât puteam din poziţia incomodă. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre noi stăteau culcaţi complet orizontal, cu capul sprijinit de propriul braţ, evitând să atingă carnea altcuiva. Un murmur ne învăluia, ca un nor alcătuit din mii de insecte.
“Capul sus!”, tună pe neaşteptate vocea fotografului, şi-n secunda următoare am simţit un obraz zgâriindu-mi şoldul. Ca arsă, m-am aplecat înainte, lipindu-mi şi eu faţa de-o coapsă străină. De aici, ca de pe o faleză înaltă, cu respiraţia tăiată, am privit câteva secunde la fluviul de trupuri care începuse să se urnească încet în amonte, o contra-Dunăre de carne, unduind din cele unsprezece mii de vieţuitoare straniu înlănţuite, într-o tăcere deplină. “Rămâneţi aşa! Minunat…”, şopti fotograful. Apoi, din boxele pitite între crengi începură să se prelingă arii de operă. Am închis ochii, rotindu-mi încet faţa spre cer. Obrazul neras îmi apăsa plăcut şoldul. Sub gâtul meu, un trup de femeie pulsa abia perceptibil, ca o inimă de copil. Cu ochii închişi, cu buzele întredeschise, respiram briza, ameţită de mirosul sălbatic al marelui fluviu.
În piept mi se zbătea chipul drag al lui M. reflectat într-o vază albastră, aşa cum l-am văzut în unica noastră dimineaţă, când, ridicată-ntr-un cot, am privit peste umărul lui spre noptiera unde ticăia nemilos ceasul. Şi soarele de primăvară tandru încălzindu-ne camera, şi geanta gri a lui M. lăbărţându-se lângă pat, a venire şi-a grabnică plecare, şi-apoi clopoţelul de jos prea devreme anunţând sosirea Corinei, şi poarta grea închizându-se, făcând să vibreze de spaimă policioara din fereastră, cu toate obiectele salvate de jos, fiecare pahar tremurând din piciorul firav şi bila de marmură legănându-se o vreme în scrumiera tapetată cu-o scoică…
“Şi… mulţumesc!”. Am deschis ochii. În clipa următoare, eram deja cu toţii în picioare, apele se amestecaseră, nu ştiam nici al cui chip se odihnise pe mine, şi nici a cui vibraţie o simţisem sub obraz. Ne priveam de-acum altfel, cu un soi de complicitate senină, care-a durat şi pe drum, şi la coadă, şi chiar şi mai apoi, până când ne-am ascuns iar sub straturi de haine şi-am pornit-o care-ncotro, pe străduţele Pestei.

Doua zile

Azi şi mîine, ieri şi azi.

Trunchi

Era o astfel de zi.



"Nu oboseala mă-nspăimîntă, clipa trece…
Aş vrea să o lărgesc pînă la moarte"

Ciinele fantastic

Sînt întîmplări neobişnuite pe care vrem să nu le povestim niciodată. Apoi, vine o zi...

Aveam trei lupi. Trăiau într-o cuşcă îngustă, la zoo. Cînd îi strigam venea întîi ea. O recunoşteam uşor: avea un ochi căprui şi-altul verde. Se lipea de gratii şi, pe cînd întindea gîtul sub mîngîierile mele, buzele i se alungeau ca-ntr-un zîmbet. Apoi venea masculul alpha, cel dominant, ocupînd cu corpul lui uriaş o întreagă latură a cuştii, spre-a fi zdravăn scărmănat, ca de sărbătoare. Un căţeloi. Din colţul lui umed, mirosind crunt, mă privea masculul celălalt, cel căruia niciodată nu i se vindecau rănile de pe spinare; striga din priviri că nu există haită mai păcătoasă decît aceea formată dintr-o lupoaică şi doi lupi – căci unul va fi rege, şi-altul sclav pe viaţă.
I-au mutat de-acum, ce fericire, într-un ţarc larg, la marginea pădurii. Cu-n cîine gri şi ud leoarcă pe urmele mele – traversase pîrîul Trinkbach venind glonţ, cu gînduri precise – m-am dus duminică la lupii mei, ascunşi acum între arbuşti, brusturi şi stoluri de păpădii. Trebuie să-i strigi ca să se ivească. Acoperit de răni, lupul trist mi-a scîncit primul, dar a fugit repede... Apoi a venit ea – uluită, am cercetat-o: tu eşti? Avea ambii ochi ca de ambră. Tu eşti? De ce nu mai ai un ochi verde? Era mare, grăsună, se vedea că-i prieşte petecul de pădure unde-şi va naşte puii.
Lupul cel mare, regele haitei, trona sub soare între frunze şi flori, cu ochii întredeschişi, aţipind... Nici nu s-a clintit. S-a uitat din miezul paradisului prin mine, se uită şi acum şi mă face să povestesc întîmplarea care nu s-a povestit niciodată.

În pădurea Trivale din Piteşti, pe cînd aveam 16-17 ani şi fugeam de la liceul aflat foarte aproape, pentru cîte-o oră sau două, lăsam drumul asfaltat în urmă şi apucam în dreapta, cam înainte de-a ajunge la Grotă, pe o alee cu pietre de rîu, cu borduri subţiri de-o parte şi de alta. În stînga, în dreptul unei buturugi groase, săream peste o rîpă şi ne adînceam în pădure. Peste vreo douăzeci de metri era locul nostru preferat, o poieniţă între stejari înalţi. Întindeam gecile de blugi, sau batistele, sau nimic, şi ne culcam cu faţa la cer.
După un timp, îi auzeai cum se apropie. Te ridicai pe o parte şi îi vedeai. Cerbul mergea mereu înainte. Îl urmau ciutele, ca fragii noştri înşiraţi pe cîte-un pai, supuse, una în spatele alteia, demne, elegante, puternice indiferent de poziţia în şir. Nicicînd în Dumbrava Sibiului şi-n nici o altă pădure nu mi-a fost dat să mai văd animalele sălbatice aşa de aproape. Eram la o sută, două sute de metri de şosea, încă auzeai vocile celor care se plimbau jos, pe alei... Iar căprioarele traversau pădurea la zece paşi distanţă de noi, văzîndu-ne, ignorîndu-ne, fără să se teamă de nimic, apropiindu-se întruna...
Acolo s-a întîmplat, într-o duminică lungă. În exact acelaşi loc unde urma să se petreacă întîlnirea nemaipovestită, un coleg găsise puiul de căprioară. Uluit, mă chemase, am crezut că e o glumă... dar sub frunzele late, date deoparte de palma lui, era puiul roşcat, cu pete albe pe spinarea tremurîndă, picioare umede şi subţiri, privire nedumerită şi nu chiar: la urma urmei, eram şi noi, în uniformele noastre de elevi, la fel de ciudaţi ca şi frunzele dimprejur, căci pentru bietul pui totul era nou, neînceput, nemaivăzut. Nu l-am atins, ne-am îndepărtat imediat fără să tulburăm vraja, însă purtînd-o cu noi mai departe; pînă azi, iată...

În ziua de care vă spun, în exact acelaşi loc, eu am fost cea care, culegînd mure şi îndepărtîndu-mă puţin de grup şi de poiana mirifică, am dat deoparte o creangă joasă şi m-am trezit ochi în ochi cu cîinele fantastic.
E ceva ce pluteşte în aer, mai îmbătător decît orice mister nedesluşit, cînd te afli faţă în faţă cu un animal sălbatic. Şi ştii cu sufletul încă dinainte să îţi dai seama cu mintea. Fără gratii între tine şi el, cînd răsuflarea ta se amestecă cu a lui în aceleaşi rotogoale calde, cînd privirea ta speriată se oglindeşte în uimirea lui... Stătea întocmai ca lupul meu rege, cuibărit între frunze, doar capul îl ridicase, cam aşa cum ridică privirea din carte un om pe care-l deranjezi din citit întrebîndu-l dacă n-ar vrea să bea un ceai. A mîrîit... Inima a stat. Mîna a lăsat încet creanga să se aşeze la loc. Sufletul a lăsat sufletul să se aşeze la loc. Răsuflarea a lăsat răsuflarea să se aşeze la loc. Paşi înapoi, cu spatele, printre muri care zgârie. Buza muşcată, fericirea nespusă... Tăcerea, în miezul vulcanului. Secretul păstrat atunci şi mulţi ani după aceea, fiindcă cine ar fi putut crede una ca asta?

Lupul-rege, care îmi arată acum că mîngîierile mele devin zadarnice cînd cuşca se lărgeşte, el m-a făcut să mărturisesc întîlnirea. Aş vrea să fie şi el dincolo de garduri. Eu să-l tot strig, el să nu mai răspundă niciodată. Să mă şi mîrîie uşurel cînd ridic creanga şi-l întreb dacă vrea ceva de la mine.

Cursul zilei

Azi totul se plăteşte-n păpădii.

La fereastra

Era o astfel de zi.

Piticotnică

Cînd eram fetiţă, căutam în crengile de liliac florile cu cinci petale. După ţipătul de uimire, prindeam cu grijă preţiosul exemplar între două degete, ca pe-un fluture viu, apoi strecuram floarea în sîn, purtătoare de dorinţă secretă. Aş da orice să-mi amintesc măcar una dintre acele dorinţe.
Acum, în pădurile de flori mov caut pitici cu scufie liliachie, să-mi fie ei a cincea petală, să-mi spună ei ce să-mi doresc şi să-mi dea darul înainte ca eu să înţeleg ce mi se întîmplă, să mă zbat, să vreau să fug...

Sa fii tu melcul...

Să îţi ţiuie urechile de singurătate cînd te plimbi pe străzile de pe covorul îngust. Să asculţi ţiuitul din urechi ca pe muzica scrisă de sufletul tău. Să fii fericit chiar atunci, în clipa cînd te simţi mizerabil, fiindcă aici ţi-ai dorit să ajungi. Să îţi aminteşti că nu eşti, pentru că nu vrei să fii, parte a nici unui grup. Singur să ceri să ţi se şteargă numele din liste (mulţumesc!). Să nu răspunzi la telefoane. Să nu te duci la şedinţe. Să nu ai ecuson. Să lupţi pentru singurătatea care, pînă la urmă, te-ar putea înghiţi ca un val uriaş, pe care tu din voia ta l-ai creat, mereu cu faţa spre peretele de apă ce creşte ca un minunat cal nărăvaş ridicat pe picioarele din spate.
Să ştii că doar în melcul care taie strada în două, lăsînd o dîră argintie pe cînd caută să ajungă de pe un gazon pe altul, da, în cochilia lui mai scundă ca iarba se sprijină universul, nu-n fuga oamenilor care se agită punînd ceea ce numesc suflet în ceea ce numesc treburi importante...
Să fii tu melcul strivit cînd traversai drumul cu seninătate, fără ceas şi fără agendă - două corniţe îndreptate spre soare, o talpă de carne, un suflet cu un unic sertar, găzduind o unică "chestiune" importantă, o dragoste spiralată închizînd în ea toate curcubeele lumii - iar ghemul alunecos în care te transformi să se întindă pe asfalt sub forma unui onctuos zîmbet strălucitor, fiindcă măcar erai singur; nimeni să nu îţi audă primul şi ultimul scrîşnet. Cerul să se reflecte infinit în ciobul tău umed, de cochilie fragilă.