Ceva, ceva o mai fi ramas

Fiindcă nu eşti niciodată mai pustiu decît atunci cînd te părăseşte o carte. Merg pe străduţele mele, mereu aceleaşi, niciodată la fel, fredonînd. Across the Universe, versiunea Laibach, urmărind o voce anume, atentă la depărtarea buzelor, mai ales din momentul cînd cotesc spre bulevard. Maşinile sînt rare, nici o grijă, cîntecul alunecă pe negîndite, şi acum sînt într-o lume de demult, Rest Your Love on Me, am sarafan şi emblemă cu numărul şapte, sînt aşezată pe o bancă, 17 ani, singura dată cînd am îndrăznit să cînt în faţa cuiva, un coleg cîntă la chitară, eu duc versurile, lay your troubles on my shoulders, put your worries in my pocket, e seară, lumina e caldă, ciorchine în jurul nostru, deodată prea linişte, prea mulţi ochi şi urechi, cînd termin o rup la fugă, jena aplauzelor, traversez curtea interioară aşa, totul se risipeşte.
Ne-am speriat amîndouă. Eu, cu buzele penibil întredeschise, ea, vînzătoarea din pragul micului magazin dintre case, cu o mînă în cîrlionţii roşcaţi, cu cealaltă înălţînd oglinda. Care dintre noi e mai jalnică? A cui oglindă-i mai mincinoasă?
Magazinul de ceaiuri opreşte cîntecul în mijlocul bulevardului. O poezie pe cutii: Roiniţă şi Pufuliţă (cu frunze mici!), Creţişoară şi Creţuşcă. Îmi iau cutiile, altă poezie, şi îmi caut cîntecul, pe drum înapoi. Din faţă vin trei fetiţe, cea mare are batic, cea mijlocie e pierdută între celelalte două, cea mică, despre care ai jura că e băiat, parcă are o fustă de pionier - mă uit după ele, chiar are!
Pun apa la fiert, voi bea frunzele copacului meu cîndva preferat, singurul de acest fel din oraş, plantat în drumul meu dinspre liceu înspre casă. Între timp, caut cîntecelul, îl găsesc, un clip, un clip atît de 80-kitschy, atît de înduioşător de 80-kitschy. Nimic, nimic, absolut nimic nu mă întristează mai tare decît gîndul că nu o să mai fim copii niciodată.
Mă pregătesc să revăd, după zece ani, locurile acelea. Ceva, ceva o mai fi rămas. Buzunare şi buzunare.