"Iar motivul (...) era probabil acela că, atunci cînd braţele îţi sînt pline de crini palizi precum ceara, nu te opreşti să culegi, sau să miroşi, sau să mîngîi, sau să saluţi în vreun alt fel, o margaretă, sau o primulă, sau o ciuboţica cucului, sau un piciorul cocoşului, sau o violetă, sau o păpădie, sau o margaretă, sau o primulă, sau orice altă floare de cîmp, sau orice altă buruiană, ci le calci, iar cînd apăsarea s-a dus, şi dus e capul plecat, orbit îngropat în dulceaţa albă, atunci încet încet, de sub povara petalelor se îndreaptă tulpinile julite, adică acelea care-au avut atîta noroc cît să scape nerupte."
W, B.
20 de comentarii:
Nulla unda
tam profunda
quam vis amori
floribunda.
- dintr-un latin uşor upgradat :) -
Foarte frumoasă & naturală traducerea din W!
Mergea prea bine şi cu furibundă! :) Mulţumică.
Îţi răspund aici la ceva de pe blogul tău. Că-i mai intim, aşa.
Să nu scoţi nici un cînd.
Cînd e cînd.
Iubesc, mai ales acum, acum şi mai mult, mult mai mult, repetiţiile. Alea care zic ceva, care arată cu degeţelul. Şi-am învăţat soiuri noi de repetiţii, ah, noi nouţe, şi mi-e ruşine că o iubitoare de repetiţii ca mine n-a ştiut, n-a avut habar, n-a bănuit că pot exista asemenea soiuri de repetiţii.
Nu e cazul în poem, unde nu-s nici măcar repetiţii, doar cuminţi surioare de verişoare de repetiţii. Să rămînă unde sînt, că ştiu ele de ce sînt acolo. Şi de CÎND. Am vrut să strig. Jos indicaţiile tehnice!
Cu drag, am strigat.
Ei, repetiţiile despre care spui tu sunt din autori care-şi permit să se repete. Eu abia dacă pot să scriu cât de cât corect.
Mulţumesc, Vera.
Ei, aici am scos limba!
(şi mai am o întreagă poveste cu virgulele ca repetiţie de mare efect, tristele virgule dintr-o minte chinuită)
Pentru tine şi cine mai vrea să deguste:
"Să te gîndeşti, cînd nu mai eşti tînăr, cînd nu eşti încă bătrîn, că nu mai eşti tînăr, că nu eşti încă bătrîn, asta este, probabil, ceva. Să te opreşti, spre finalul zilei tale de trei patru ore, şi să cugeţi: uşurinţa întunecîndu-se, necazul înseninîndu-se; plăcerea plăcere fiindcă a fost, durerea durere fiindcă va fi; faptele bucuroase devenite mîndrie, faptele mîndre devenind încăpăţînare; zvîcnetul, tremurul faţă de o fiinţă dispărută, o fiinţă ce va veni; şi adevărul nemaifiind adevăr, şi falsul nefiind încă adevăr. Şi să te hotărăşti să nu zîmbeşti, pînă la urmă, stînd în umbră, ascultînd cicadele, dorindu-ţi să fie noapte, dorindu-ţi să fie dimineaţă, spunînd, Nu, nu e inima, nu, nu e ficatul, nu, nu e prostata, nu, nu sînt ovarele, nu, e ceva muscular, e ceva nervos. Apoi scrîşnetul dinţilor se sfîrşeşte, sau continuă, şi te afli în groapă, în gaură, tînjetul după tînjet a dispărut, groaza de groază, şi te afli în gaură, în sfîrşit la poalele dealurilor, drumuri urcă, drumuri coboară, şi liber, în sfîrşit liber, pentru o clipă în sfîrşit liber, în sfîrşit nimic."
E teribil.
Şi frumos.
Şi teribil.
Cred că tocmai mi-ai dăruit încă un poem preferat.
Ce dureros de frumos! Frumuseţea aia stranie care îţi răneşte lumina, care îţi dă strângere de ochi şi de inimă!
Mă bucur dacă vă bucură.
Citatele sînt din Watt - Beckett.
Oare ar consimţi însemnările din subterană să se întîlnească într-o zi cu neînsemnata supraterană, pentru schimb de însemnări şi alte cele?
Vaaaiii...ce întrebare, e retorică, nu? :)
Nu. Dar sper că vorbeam cu Teodora! :) Adică: pe cînd o cafea?
Chiar cu ea vorbeai. :) Te sună şi îţi zice! :)
era întredeschis şi am tras cu urechea şi voiam să plec tiptil dar nu m-am îndurat, e aşa de frumos ce se întâmplă aici.
O să mai întredeschid cînd şi cînd. Începe să se deschidă.
Mulţumesc de dus-întorsul bucuriei.
ah şi eu tot aşa am trecut întâmplător şi pe tăcute şi tot pe tăcute vroiam să mă şi întorc dar un semn am zis să las că e păcat de atâta frumuşaţă...
A, dar ce dar de duminică e vizita întîmplătoare a cuiva care se trezeşte într-o dimineaţă cu gîndul să mîngîie un bursuc!
Şi care mai are şi motan!
(blogul nu trebuie închis, trebuie lăsat un pic în adormire cînd cere asta. e ca motanul într-o zi de august. pe dulap.)
eu mi-am dat seama că nu am spus ce mă apăsa mai tare: de nenumărate ori mă minunez aici de felul în care fragilitatea şi delicateţea cele mai transparente au cea mai mare putere - ce putere bună - de a pune punctul pe i sau pe virgulă sau pe un alt punct. poate vei vrea să laşi comentariul ăsta nepublicat, dar voiam tare mult să spun asta. cât contează limpezimea dăruită altora! (sunt sigură că unii o au deja şi se bucură să o revadă; alţii au nevoie mai mare.) cum spuneam, foarte des am întâlnit-o aici. şi mi-a trebuit :)
Ora, mă uit mai nou la un serial pe nu ştiu care Discovery, "Singur în sălbăticie", şi acolo exilatul nu e un dur, cu nu ştiu ce antrenamente militare la activ, nu, ci un sensibil care nu se teme să plîngă la cameră, cine m-a pus să fac asta, e abia a doua zi, cum o să rezist aici, o iau razna, aş da orice să strîng pe cineva în braţe, pe oricine, pe cineva în braţe.
Ce e i-ul fără de punct? Un motan ridicat în două labe vede măcar un ţînţar imaginar!
Pledoarie neclară pentru ţînţarii imaginari şi cinevaurile de strîns în braţe.
:) mulţumesc
oh,mulțumim de onorata vizită pe blogul nostru momentan pierdut în spațiu rătăcit mai ceva decât un turist.de atâta gingășie și liniște ce găsim aici (lucruri esențiale supraviețuirii noastre) noi o să venim mai des.o să pășim în vârfuri și o să vorbim în șoaptă :)
Foarte mulţumesc. Şi nu e nevoie de mers pe vîrfuri, nici de vorbit în şoaptă, aici e jurnal, aici se ţopăie şi se strigă cu neruşinare. Vorba lui Dan Perjovschi, pe zidul teatrului din Sibiu: "Acesta nu este un monument istoric."
Trimiteți un comentariu