În cazurile fericite - fiindcă din nenorocire există şi cazuri fericite - în spatele fiecărui amînat există un seamăn. Şi chiar aşa, în spate îi stă seamănul uneori. Cum ar fi într-o seară de iarnă, cînd s-au mai uşurat funiile. Lungit pe canapea stă amînatul, cu ochii în zid, şi-n spatele lui seamănul, o copie mută, cu ochii la nodul din ceafă. Fiindcă amînaţilor, se ştie, pe viaţă li se mută la ceafă nodul din gît. Atunci amînatul începe să spună - şi cînd, şi cum, totul despre cînd a fost cît pe ce, şi doar de ce n-are de ce spune, fiindcă seamănul ştie că aşa ceva nu există.
În timpul ăsta, seamănul tace. Şi doar cu degetele, şi doar ca din întîmplare, mai mîngîie nodul, ca pe-un puişor de o zi îl ţine în palmă, şi-l cîntăreşte cu grijă, şi-l aşază la loc, şi-apoi funia uşurel o apucă, şi o leagănă încet, poate aşa cum vîntul coada unui cal obosit, poate aşa cum o coardă în mîinile unei fetiţe plictisite, poate aşa, aşa de încet că nici n-apuci să-ţi dai seama cînd peste umăr ţi-o aduce, şi ţi-o aşază acolo, în scobitura în care se sprijinea capul pisicii. De blana asta aspră a ta îţi mîngîi obrazul, şi-n mîngîierea asta e tot ce îţi poate spune seamănul tău care tace.
Şi cînd puţinul de spus a fost spus, atunci taci şi tu, amînatul.
Şi-abia un pic mai tîrziu vocea din ceafă îţi spune:
Să-ţi fie ruşine.
Şi-ţi este. Şi-atunci îţi ţii respiraţia o clipă, o clipă prelungă în care toţi aceia ce spun şi tot spun cuiva care moare că viaţa-i frumoasă, că viaţa merită trăită, de parcă ar unge temelia unui zid cu mortar - viaţa-i frumoasă - şi apoi ar mai trînti deasupra o cărămidă - merită trăită - toţi aceşti constructori laolaltă cu harnicele lor plescăieli înspumate dispar. Şi-atunci, cu coada în braţe, poţi în sfîrşit să adormi. Coada-ţi toarce.
4 comentarii:
(eu şi xilofonul personal îţi mulţumim pentru povestirile cu coadă din "Orchestra portocalie" pe care doar ce am început să le ascultăm şi despre care am scris şi noi cât am auzit până acum.
şi eu - aici fără xilofon - am zâmbit ca o pisică de Cheshire când am ajuns la fragmentul în care Dariana, cu teoria rândunicii în zbor a lui Kundera, încearcă să înţeleagă; pentru că am un folder vechi, de când am citit "Portabila singurătate", cu tot pasajul din carte, pe care am scris I believe I can fly :))
Zvârlugă, Zvârlughioară, deja ziua devine mai "portabil de uşoară".
Mulţumesc mult.
iar eu mulţumesc pentru mortar şi pentru cărămidă. le-ai spus atât de precis, le-ai întors aşa o mistrie, încât după o definiţie ca asta e şi firesc să dispară. refuzul ăsta de îndulcire păstrează apa lucidă şi chiar lentilă, o lentilă de care aveam nevoie.
Da, eu aşa simt, că nu există nimic mai al naibii de urît decît zidul ăla de drăgălăşenii, care nu face decît să-l separe definitiv pe omul-nostru-din-poveste de "fericiţi". Cine aduce asemenea argumente n-are decît să-şi pape singur bomboanele.
Mă bucur aşa de mult dacă îţi cade bine, Ora.
Trimiteți un comentariu