Îţi vorbeam despre pajişti, despre verdele lor umed, despre petele roşii aşa cum mi le imaginam, aşa cum nu mai pot să nu mi le imaginez de cînd cu pajiştile lui Beckett pătate de placentele nemîncate de oi.
Singură iar, am pornit spre hotar. Din fericire nori, ploaie.
Era o astfel de zi.
Şi
Iată ce văd în ochii tăi acum: noapte ploioasă, stradă îngustă, felinare glisând în depărtare. Apa curge prin burlane de pe acoperişurile abrupt înclinate. Sub gura de şarpe a fiecărei conducte se află o găleată cu cercuri verzi. Rânduri de găleţi brăzdează zidurile negre, pe fiecare parte a străzii. Privesc cum se umplu cu mercur rece. Mercurul pluvial se umflă şi se revarsă. Lămpile cu capetele goale plutesc în depărtare, cu razele proptite vertical în negura ploioasă. Apa din găleţi se revarsă.
Astfel reuşesc să pătrund în privirea ta mohorâtă, pe o îngustă alee de scânteiere întunecată, unde ploaia nocturnă susură şi foşneşte.
Zei - Nabokov
3 comentarii:
Pentru pajiştile verzi aproape de albastrul umed al norilor, pentru vechile ploi din noi şi pentru Nabokov
- mulţumesc zeilor
Zei este o povestire de tinerete de-a lui Nabokov, imi este foarte draga. E acolo si un baietel care deseneaza cu creta pe asfalt, mai e si un mormint mic si mai e si o uluitoare fraza in final, cu frumusetea cablurilor ce se intersecteaza pe cer si a unei conserve ruginite. N-o pot transcrie, n-am diacritice! :) Si astfel va trimit la volumul "Povestirile lui Nabokov".
Să mergem, să mergem! :)
Trimiteți un comentariu