Confesiune

Există cărţi în care te întîlneşti nas în nas cu tine, brutale, fericite, intense întîlniri, şi te miri că existai de-atîta vreme într-un personaj, într-un autor - fatal păcat, dulce identificare - şi nu ştiai, şi nu ştiai.


Achiziţionarea unui timbru sau a unui set de bilete de tramvai sau a unei cărţi de pe chei sau dintr-un magazin atrăgea după sine, fără nici o excepţie, dincolo de smerenia, sfiala, aproape tandreţea abordării sale, un dezagreabil schimb de arme cu vânzătorul. Apoi se înfuria, se înroşea la faţă. Să trimită un pachet prin poştă era de neconceput. La bancă era un chin să prezinte un cec, chiar şi unul bine acoperit.
Nu s-a obişnuit niciodată cu acest boicot.
Pe copiii îi detesta, se temea de ei.
Pe câini, pentru caracterul lor evident, îi dispreţuia şi îi respingea, iar pisicile îi displăceau, însă pisicile mai puţin decât câinii şi copiii.
Îi displăcea înfăţişarea animalelor domestice de toate felurile, cu excepţia extraordinarei expresii a măgarului văzut direct din faţă. Uneori, totuşi, când se plimba pe dealuri, simţea o mare dorinţă de a vedea un mânz, mânzul unei bătrâne iepe de curse, ricoşând sub trunchiul femelei.
Chestiunea este că, bănuim noi, îşi dorea cu destulă vehemenţă să se afle singur într-o cameră, unde să se poată privi în oglindă şi scobi în nas pe îndelete, şi să-şi scarpine propria persoană pe îndelete şi, mai ales, oricând şi pentru oricâtă vreme îl mânca, fără jenă. Şi să se şi troglodească, deşi fără succes, dacă şi pentru orice perioadă de timp avea chef, trântind şi încuind uşa, stingând şi nefiind acasă pentru nimeni.
(Vis cu femei frumoase şi nu prea - Beckett)

Roşu, roşu, gît zdrobit.
ORL-istul, în fond doar un bărbat, se ia după ce vede la suprafaţă, nu mă ascultă, nu mă aude, i-aş putea spune oricît. Priveşte ca la un tablou, uită de defectul major dinăuntru, mă judecă după roşeaţa ivită subit pe gît, ce-i asta?, ce să fie?, normalitatea mea cînd sînt scoasă din normalitatea mea. Ce să-i zic, să nu par nebună? Că nu vorbesc cu oamenii, nu prea, că dacă mi se-ntîmplă, ca acum, prea mult, prea intim, mă fac în halul ăsta? Că eu, cînd simt că se ridică valul ăsta nemernic, deschid portiţa şi plec cu coada-n brațe? Că n-am putut pleca, dar că nu e absolut nimic, e ceva din cale-afară de normal?
Medicul uită de ce am venit şi astfel mă pomenesc acasă cu acelaşi gît distrus, cu pielea albă ca zidul şi cu o reţetă complet inutilă - distonocalm.

Dragul meu blog,
Îmi place să mă troglodesc. Trăiesc pentru a mă troglodi. Plăcerea mea supremă mi-e troglodirea.
Partea cu animalele din fragment sigur că nu mi se potriveşte, dar contrastul ajută enorm, face să scînteieze zonele identice. Accentuează roşeaţa, capitonează albul.
Nu e ridicol ca tocmai eu să rămîn fără glas? Adaptare naturală? Atrofierea unor organe complet nefolositoare?
Cu drag, dintre munți.