Am găsit tot mai puţine bucurii anul acesta în festival (Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 25 mai-3 iunie). Dacă anul trecut aveam nu doar disponibilitatea de-a scrie zilnic despre cîte ceva, dar scriam fugărită de emoţii care dădeau pe dinafară, acum e aşa, un fel de tristeţe, oricît m-aş scotoci, şi doar într-o singură seară am trăit emoţie, dar emoţie-emoţie, emoţia aceea turbulentă pe care o căutam, pe care mi-o doream. Caut şi doresc, sete îmi este - deci poate nu-i numai şi numai vina mea că m-au dezamăgit tocmai unele nume importante, tocmai spectacole cu mari aşteptări. Cred, şi o zic doar aici, în gaura mea de şoarece, pe un ton cît se poate de intim, că blestemata asta de criză ne-a lovit într-un fel mult mai subtil şi mai profund. Nu e vorba de festival, nu, ci de anumite creaţii luate la bucată, de imaginaţia şi forţa celor care creează, nu ştiu sigur, aşa simt, o lipsă de vlagă, poate o sictireală, poate ceea ce se întîmplă şi cu mine, la urma urmei, şi cu tine, nu ştiu. Dar, dincolo de asta, o încropeală, o grabă, de parcă am uitat să aşteptăm, dăm fuga să "publicăm", fie ce-o fi, repede-repede, chiar dacă rezervorul nu-i încă plin, chiar dacă nu-i încă nici măcar gol! Vorbesc despre teatru? Sau poate, cumva, am început să vorbesc despre literatură? Zîmbet şi de la capăt. Am simţit uneori că parcă mi s-au servit "bucatele sleite de la praznic" (mulţumesc, domnule Beckett). Ceva subtil şi care te ia cu frisoane, dacă stai să te gîndeşti.
Dar să vorbim despre emoţie - acea emoţie turbulentă simţită într-o seară. Fiindcă mi-am făcut un obicei din a scrie doar despre lucruri care îmi plac. Extrag din articolul care pleacă spre Suplimentul de cultură. Articolul întreg, la finalul săptămînii.
***
Iar apoi vine seara Afrim. Hoţul de oase, cu actorii de la Teatru 74 din Târgu Mureş, se joacă în sala mică din cocoaşa Sindicatelor. Pe-o băncuţă, în confortabilă beznă, spectatorul stă şi uită de toate, este o poveste care are darul acesta fantastic, de-a te rupe de toate şi de-a te îngloba într-însa, în culorile, în cuvintele, în tonalităţile sale. Radu Afrim face echilibristică lingvistică, textul este mult transformat, sînt jocuri de cuvinte amuzante, surprinzătoare şi precise, ele sar ca iepurii din joben şi scînteiază într-o poveste – cum altfel? - dulce-amară. Frumuseţea şi talentul actriţei din rolul principal, Claudia Ardelean, trebuie remarcate. Şobolănelul jucăuş trebuie şi el menţionat, la fel cum putem consemna aici remarca unui spectator care, la Gulliver, la apariţia unor şobolani, a spus că sînt „afrimieni”. Frumos. Dar nu sînt. Şobolanul lui Radu Afrim este uman, îşi rîde de moarte cu gingăşie, prinzîndu-şi singur degeţelul în cursă, ah, iubibil ca toate animalele păpuşoase ale lui Afrim, în timp ce şobolanii lui Purcărete - swiftieni sau, dacă vreţi, chiar rude cu cei beckettieni sau de apus homeric - o sfîrşesc, vai, ciomăgiţi fără milă.
Radu Afrim se joacă şi ne dăruieşte joacă, iar jocul e cel mai serios lucru din lume, mai ales cînd în migăloasa construcţie un obraz plînge. În piesă se vorbeşte de apocalipsă, de inundaţie, afară răpăie violent şi rîzi, biet spectator, dar abia vei mai ajunge acasă, unde se va fi materializat “Inundaţia soseşte, fraţii mei!... Puneţi mîna pe Biblie şi începeţi să vă rugaţi, pentru că Domnul Nostru ne face un cadou. Urcaţi-vă-ţi pe acoperişuri şi salvaţi-vă-ţi!”. Scara blocului chiar e inundată, peste tot sînt ligheane, dar din fericire nici un om, nici ţipenie de om. „Duhoarea destrăbălării infestează casa scării”, îţi zici închizîndu-te în casă, asta chiar a fost o zi magnifică. Spectacolele de stradă s-au anulat cu siguranţă, dar cui îi mai trebuie ceva după un spectacol de Radu Afrim?
Foto: Radu Afrim
căruia îi mulţumim.
Şi adăugăm că
era o astfel de zi
fiindcă era.
Foto: VDN
Articolul din Suplimentul de cultură aici sau în pdf.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu