Faina, cuibul

Deşi cunosc de-acum atît de bine tristeţea asta post-predare, tot mă poticnesc în gol, tot mă cufund. În zilele astea pur şi simplu nu ştii de unde să legi viaţa mai departe, bucăţile nu se îmbină, ruptura e întotdeauna brutală, marginile zgîrie. De-o parte, cartea e dată şi dintr-odată nu mai ai acces în lumea în care ai trăit, te-ai cuibărit, te-ai simţit ca-ntr-o casă. De cealaltă, oamenii sînt deocamdată de evitat. Ar fi prea brutală aruncarea în altă apă. Dar o să vină ziua în care Faina se va întoarce aici, îmbrăcată în coperta, pardon, în haina ei albastră, cu fulgi de nea brodaţi, chiar dacă va fi vară şi va fi cald, iar eu o să o mîngîi şi acela îmi va fi nodul. Şi atunci vor fi şi oameni cu care să poţi şi să vrei să povesteşti despre genele ei încărcate de chiciură şi despre vulpea care, cînd moare, e uşoară ca o pisică bătrînă, şi despre nunta cu un căţeloi pe post de domnişor de onoare.

***

Zilele astea vor pleca şi puii de guguştiuc. Cuibul, seria a doua.
Cuibul a fost refăcut la o zi, două după ce au plecat primii pui. Păsările mari s-au întors, au ţesut cu crenguţe proaspete o plapumă fină, au urmat cele două ouă, puii galbeni cu urechioare vizibile, respiratul sacadat, o viaţă de dormit-mîncat, apoi tremurul din aripi la fiecare apropiere a părinţilor, şi acum primele călătorii pe creangă, ca pe o aţă întinsă deasupra lumii.