"Să flămînzeşti, să mori de sete, să pofteşti." Să te ţii deoparte. Să fii, nefăcînd. Să ţii strîns cortina pe faţă. Să nu ieşi. Să respiri prin ţesătura ei, dincoace, nevăzut. Cînd strigi, strigătul să-ţi moară stins în catifea. Să nu-i auzi, să nu-i vezi - şi atunci deodată iarăşi să vezi, iarăşi să auzi înăuntru. Să fii fericit. Să fie normal. Linişte, verde-gri.
Un lucru vechi, înapoi acolo unde fusese dintotdeauna. Ca atunci când un bărbat, după ce-a găsit în sfârşit ceea ce căutase, o femeie de exemplu, sau un prieten, îl pierde sau îşi dă seama ce este. Şi totuşi n-are sens să nu cauţi, să nu vrei, fiindcă atunci când încetezi să cauţi începi să găseşti, iar când încetezi să vrei, atunci viaţa începe să-ţi vâre peştii şi cartofii ei pe gât până verşi, iar apoi vărsatul pe gât până ce verşi vărsatul, iar apoi vărsatul vărsat până ce începe să-ţi placă. Mâncăul naufragiat, beţivul în deşert, destrăbălatul în închisoare, iată fericiţii. Să flămânzeşti, să mori de sete, să pofteşti, în fiecare zi de la capăt şi în fiecare zi zadarnic, după vechea haleală, după vechea băuturică, după vechile târfe, nu se poate să ajungem mai aproape de-atât de fericire, noua verandă şi cea de pe urmă grădină. Am pasat mai departe pontul cu ceea ce merită.
(Watt, Beckett; traducere VDN)
Astăzi trăiesc în dormitorul meu şi-n fragmentul acesta. Pajişti, pagini, interioare mobilate cu linişte. De-o săptămînă am stins iarăşi murmurul colectiv, nici urmă de şobolani foşgăind sub tapet. E bine.
Era o astfel de zi.
Unul dintre maci se dedică Adelei. De pus la rochie, de an bun.
2 comentarii:
"Mâncăul naufragiat, beţivul în deşert, destrăbălatul în închisoare, iată fericiţii."
Citarea citatului citat.
Tot un fel de negare, habar n-am.
Trimiteți un comentariu