Fragment

— Te-a prins noaptea pe drumuri, fetițo, și uite ce mai cîine.
De unde-a apărut femeia? E neagră și ea, sau poate doar bezna i-o arată așa, dar măcar e o femeie, după voce ar fi o bătrînă, după mers e o femeie în putere. A apucat-o de mînă și acum o trage după ea, cîinele s-a îndepărtat, s-a pierdut în valurile de zăpadă smolită.
— Cîinii umblă în haite de-acum, ăsta-i alungat cine știe cum, de mare ce e l-or fi alungat, de frică, și cîinii-s tot ca oamenii, deși să știi că ăștia mari de obicei sînt mai deștepți, dacă le vorbești te lasă în pace, dar ce cauți tu la ora asta singurică pe-aici?
Și Verocika vorbește, vocea ei sună străin lîngă vocea străină, iar în minte e imaginea Taniei, cu batistă roșie la nas, să vezi ce-i face acasă dacă nu vine cu batista roșie la nas, să vezi tu numai… Mînă-n mînă cu tanti, micuța prinde curaj, uite, acum poate și să respire cum trebuie, își așază la loc peste gură fularul care se udase și înghețase și pe care îl împinsese în jos cînd se lupta printre tufe.
Felinarele pîlpîie, se aprind rînd pe rînd cu un clinchet.
— Uite, gata!
Acum vede fața femeii, e bătrînă, nu zîmbește, nu se uită la ea.
— Unde stai?
— Colea-șa, sus la doi.
Femeia privește ferestrele luminate, mai zice ceva de cîine și pleacă fără s-o mîngîie.
Acum scările, acum bîjbîitul în întuneric după sonerie, acum ușa deschizîndu-se și mama în prag, cu capotul umed pe burtă.
— Păi, zău așa! Unde, Doamne iartă-mă, ai stat atîta?
Și Vera ar spune, dar nu face decît să-și privească mănușile. Mănușile ei dragi, albe, tricotate, cu un deget, sînt pline de scaieți și de așchii. Și deodată, rîsul acela! Ridică privirea. În bucătăria caldă, în capul mesei e tata, iar alături de el, cu spatele, stă dolofană Tania. Sora poartă helanca ei maro un pic scurtă la mîini, iar în picioare are papucii din păr de cămilă, văzută din spate pare un urs, un ursuleț de jucărie căruia tocmai i s-a învîrtit cheița pînă la capăt, un ursuleț în formă de zile mari. E aplecată deasupra farfuriei din care ies aburi lăptoși, aburii se amestecă cu rîsul și cu poveștile ei, coada ei împletită biciuieşte aerul, mîinile gesticulînd taie bucătăria în felii, grozav a mai fost la derdeluș.
Micuța Vera își scoate mănușile, apoi bunda, apoi cizmulițele, elasticele, pungile ude, merge la baie și se spală pe mîini și pe față, își duce cizmele și pungile sub caloriferul din cameră, stă cîteva clipe cu palmele strecurate în sufletul caloriferului, apoi vine la bucătărie și se așază pe scăunelul ei, cel mic și verde și cu o inimioară decupată în spătar.
Acum tata, cu halat vișiniu peste cămașă, rumen în obraji și nespus de vesel, bate osul enorm de fundul de lemn. Măduva iese în cele din urmă, tata întinde un ghemotoc moale cu cuțitul pe un soldățel de pîine, apoi presară sare cu buricele degetelor și-i întinde micuței Vera bucătura.
— Uite-așa. Ia cît e caldă!
Dar nu mai e caldă.
— Auzi, dar tu ți-ai făcut lecțiile pentru mîine? întreabă mama.
— Mi-am scris, dar nu mi-am învățat, zice Vera.
Și bucătura rece alunecă pe gît. Încă puțin și începe Calvarul.


"Micuţa Vera" - fragment
din volumul "Roşu, roşu, catifea", în curs de apariţie la CDPL

* * * * * *

Azi ascultăm iar şi iar Seasons in the Sun interpretat numai şi numai de Nirvana. It's my party... Pentru că nu există fericire fără groază.