Magie cu manusa albastra

Cît de faină poate să fie o poveste de iarnă cu o fetiţă pe nume Faina? Foarte, foarte.
Dar nu se vorbeşte la masă, vom vorbi după coperta finală. Acum altceva.
Mi se întîmplă întotdeauna lucruri stranii atunci cînd trăiesc într-o carte, cînd traduc ceva şi aproape nimic altceva nu mai are loc, viaţa se mută acolo, şi-atunci apar înaintea ochilor lucruri din acelea mărunte, pentru alţii nevăzute, pentru mine de-o stranietate precisă, tăioasă, concretă, incontestabilă, acele mici întîmplări aparent imposibile, şi totuşi iată sub ochii tăi, aici, acum, nimicul esenţial, nuca-n perete care vorbeşte. Ca o confirmare materializată din senin, dincolo de flexibilitatea alunecoasă a percepţiei şi interpretării. Mici, de-o precizie dură, ca nişte rezolvări de ecuaţii, semne presărate ici, colo, semne cum că drumurile se intersectează, se suprapun pe alocuri; semn că e bine, să crezi, tu, cel fără religie şi fără superstiţii, să crezi în asta şi să te sprijini, semn mititel şi doar aparent întîmplător, căuş de palmă în care să te cuibăreşti deodată, din mers, şi-apoi să te tot legeni fără ca nimeni să aibă habar.
Altfel ce să fie, de data asta, mănuşa albastră cu un deget, de lână, aruncată ieri pe trotuar lîngă căţeloiul Pulovărache? În povestea de iarnă, mănuşile fetiţei, albastre, cu un deget, de lînă, apar în fiecare capitol, sînt parte esenţială a intrigii. Şi iată în orăşelul meu, în faţa magazinului meu, sub ochii mei, într-o zi de la începutul verii, o mănuşă, doar una, suficientă - un semn, un zîmbet.
Mai întîi am rîs de Pulovărache – ia uite că nu mai ai pulover, dar ţi-a dat cineva o mănuşă albastră! Şi-apoi deodată, îndepărtîndu-mă, cu imaginea mănuşii de pe trotuar, cu albastrul intens încă zvîcnindu-mi în ochi, am încremenit. Iarăşi se mutase povestea în viaţă. Cît de straniu poate să fie, şi cît de firesc a devenit deja! Se întîmplă mereu. Şi mereu este la fel - pur şi simplu magic.