Calul lui Puşkin

Calul

"Calule, ce ai? Ţi-e teamă
De nechezi cu capu-n jos?
Nu mai scuturi dârz din coamă,
Frâul nu-l mai muşti, focos.
Nu te îngrijesc eu oare?
N-ai ovăz bun de mâncare?
N-ai tu scări de aur fin?
N-ai tu hamuri minunate
Şi potcoave argintate
Şi dârlogi de ibrişin?

Spune calul, trist şi blând:
"Potolitu-m-am căci, iată,
Glas de goarne-aud sunând,
Tropot, şuier de săgeată.
Şi nechez căci pe câmpie
Mult n-am să mai zburd semeţ
Şi voios, plin de mândrie
Că am frâu şi scări de preţ.
Hamurile în curând
Mi le-or lua duşmanii toate
Şi potcoavele de-argint
Din picioare mi le-or scoate.
Sufletul cumplit mă doare
Căci trudit de-oi asuda
Au să-mi puie pe spinare
Drept pocladă pielea ta."

Puşkin, 1834

(Traducere de Al. Philippide)



În plimbarea de astăzi prin Sibiu l-am întîlnit pe calul Unic, nepotul lui Puşkin. Bot catifelat, nări aburinde.
Mai departe, în aceeaşi plimbare, strada Watt, numele vopsit cu majuscule albe pe un gard. Şi-apoi maşina albastră cam strălucitoare cu numărul DAR, aproape de casă, chiar lîngă trotuarul unde fusese mănuşa Fainei vara trecută.



"Sau oare nu era posibil, până la urmă, ca prin cele două garduri astfel slăbite prin expunerea la intemperii, un singur taur grozav de puternic, înfuriat sau speriat, sau o vacă, sau un vier, sau o scroafă, sau chiar şi vreun alt animal sălbatic, să fi trecut, fie dinspre gardul lui Watt de pe partea lui Watt, fie dinspre al meu de pe a mea, de parcă cele două garduri ar fi fost unul? (...)
Şi aşa am păşit împreună între garduri, eu înainte, el înapoi, până ce am ajuns acolo unde gardurile se îndepărtau iarăşi. Şi atunci întorcându-ne, eu întorcându-mă, şi el întorcându-se, am păşit înapoi pe unde veniserăm, eu înainte, el bineînţeles înapoi, cu mâinile pe umeri, ca înainte. Şi astfel, păşind înapoi pe unde veniserăm, am trecut de găuri şi am păşit în continuare, până ce am ajuns acolo unde gardurile se îndepărtau iarăşi. Şi atunci întorcându-ne, ca un singur om, am păşit înapoi pe unde păşiserăm înapoi pe unde veniserăm, eu privind încotro ne duceam, el privind dincotro veneam. Şi astfel, ducându-ne şi venind, ducându-ne şi venind, am păşit între garduri, împreună din nou după atât de mult timp, şi soarele strălucea puternic deasupra noastră, şi vântul bătea sălbatic în jurul nostru.
A fi împreună din nou, după atât de mult timp, prieteni ai vântului însorit, ai soarelui vântos, în soare, în vânt, asta poate că este ceva, poate ceva.
Pentru a ne mişca noi aşa între garduri, înainte ca ele să se îndepărteze, era exact atâta spaţiu cât trebuia.
În grădina lui Watt, în grădina mea, ne-am fi simţit mult mai nestingheriţi. Dar nu mi-a dat deloc prin minte să mă merg înapoi în grădina mea împreună cu Watt, sau să merg înainte împreună cu el în a lui. Dar nu i-a dat deloc lui Watt prin minte să meargă înapoi împreună cu mine în grădina lui, sau împreună cu mine să meargă înainte în a mea. Fiindcă grădina mea era grădina mea, iar grădina lui Watt era grădina lui Watt, noi nu mai aveam o grădină comună. Aşa că am mers încolo şi-ncoace, în felul descris, nici unul în grădina lui."
(Watt, Beckett)

Se numeşte percepţie.
Dar se trăieşte ca magie.