Lipsesc pisicile!
Scriu pe computer, deci singurele „manuscrise” care există sunt paginile imprimate într-o anumită etapă – aceea de după clic. Cartea zice că e gata (dar se preface), se dă pe imprimantă, se ia de pe foc şi se lasă deoparte, la răcit. Apoi încep recitirile, iar şi iar, pe hârtie. Se scrie pe margine. Se corectează, se adaugă şi mai ales se taie, se taie. Se înconjoară câte un întreg paragraf, uneori câte o pagină, şi după multe ezitări se taie cu două diagonale, mai ezitante sau mai hotărâte, iar în loc de acea pagină se scrie o singură frază, concentrată. Uneori e aşa. Alteori se scrie pagină nouă, cu pixul, pe dosul paginii imprimate. Aşa arată toate „manuscrisele” mele, pe ele se poate vedea ce am lucrat de mână practic doar după momentul clicului. Însă am schiţe, planuri şi chiar şi desene cu personajele la aproape fiecare carte.
Planul de lucru e pus pe hârtie, la început, dar se schimbă şi îmbogăţeşte pe parcurs. Uneori include personaje, cu vârste, cu gradele de rudenie, cu oraşele unde locuiesc – cum s-a întâmplat cu personajele din Roşu, roşu, catifea. Cum povestirile din volum sunt înlănţuite şi totul avansează în timp, fiind necesare sincronizări de fineţe, a fost absolut necesar să-mi fac planul. Sunt acolo copiii, părinţii, bătrânii. Lipsesc pisicile, şi ele înrudite (o pisică rătăcită se regăseşte în altă poveste)! Apoi, planul ăsta poate folosi mai departe, la un alt volum, dacă va fi să fie. Constat acum că notasem Sâmburi 1, 2, 3 – îmi amintesc că intenţionam să scriu mai multe povestiri Sâmburi, de strecurat în borcanul Roşu, între povestirile mai consistente, însă am rămas la una singură.
Tot aşa, în cazul traducerilor, se pleacă la drum cu un plan. Am învăţat că nu pot altfel. Nu poţi alerga la maraton fără borne kilometrice. Chiar astăzi, fiindcă mă pregătesc să încep o nouă traducere, am luat coala albă. Titlul cărţii, data de mâine, numărul de semne (al originalului). Se scriu capitolele într-un şnur vertical (dacă nu există capitole îmi împart eu cartea cumva), cu numărul de pagini al fiecăruia. Nu seamănă o carte cu alta. Nu poţi să ştii în ce te avânţi. Fără un mic plan, o schemă de lucru, nu poţi estima ce ai înainte şi nu poţi grada efortul, e de parcă te-ai arunca în gol. Apoi, înaintând cu lucrul, bifez: prima trecere – tai capitolul cu o linie. Şi altul, şi altul. Alte linii. Apoi se marchează, de exemplu: prima recitire, în paralel cu originalul – R1; a doua recitire, consultând originalul doar unde sunt neclarităţi – R2; a treia recitire, la liber, cu multe finisaje – R3; a patra recitire, un şnur relaxat, de canapea, de parcă ai fi cumpărat cartea – R4. Şi mai urmează o recitire atunci când textul vine de la redactare. Dar totul diferă mult de la o carte la alta. Schema fotocopiată este de la traducerea romanului Murphy, de Samuel Beckett, tradus în 2010-2011 şi inclus în Opere II de la Editura Polirom. Am ales-o fiindcă este mai cuminte şi nu foarte încărcată.
Cu scrisul, e tot cam aşa, dar schema recitirilor nu este scrisă. Recitirile sunt multe, şi sunt multe de canapea, în timp, după ce mă desprind de text. Nu predau niciodată o carte la vreo editură imediat ce o termin. Fiindcă, de fapt, când o termin? Rescriu şi rescriu şi las să se aşeze, asta face efectiv parte din scris, iar dacă trec, să zicem, doi ani – aşa cum păţesc acum cu Simfonia animalieră – şi textul aproape străin mi se strecoară deodată pe sub şira spinării, atunci, da, ne facem curaj că poate o să fie bine. În cazul Simfoniei, planul de lucru este un desen: pe foaia goală se deschide un drum îngust, către departe. Din colţul de jos, în stânga, pornesc în poveste un arici cu un măr, un hârciog cu o păstaie de catalpă şi o cârtiţă cu o cărticică în mână. Nu vi-l arăt.
Foto:
1. Schiţa personajelor din Roşu, roşu, catifea.
2. Planul de lucru la traducerea romanului Murphy, de Samuel Beckett.
Revista Steaua.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu