„Parazitez poveştile altora”, îmi spune o prietenă traducătoare, iar eu îi răspund că de fapt poveştile altora ne parazitează pe noi, şi e înfricoşător, şi e frumos, şi e trist, şi poate că niciodată nu o să fie mai bine de atât. Ne parazitează nişte poveşti minunate, cele mai bune dintre cele mai bune, şi tot ce traducem ne sufocă poveştile noastre, cele care, da, n-au nici o şansă să fie la fel de frumoase. Dar cum să nu tai de la rădăcină orice poveste străină ca să o laşi să crească pe-a ta, prăpădita, neînceputa, nescrisa, neterminata, adorata? Simt oare vinovăţia grădinarului care taie floarea ca să lase să crească buruiana? Nici gând!
Când scriu, scriu cu disperare, cu poftă, cu spaimă, cu bucurie, cu furie, cu delicateţe, susţinut şi cu încetinitorul, zi de zi câte un pic, zi de zi, când mă plimb, când mă spăl, când stau tolănită, când vorbesc cu tine, când nu vorbesc cu nimeni, când mă uit la puii de lebădă neagră, la frunze, la câini, scriu când mă învârt în cercul din casă şi când bat străzi lungi fără ţintă şi scriu, în sfârşit, când mă aşez şi încheg trei paragrafe din care ies terminată, stoarsă ca după o alergare de trei kilometri, uneori tremurând, de cele mai multe ori fremătând ca de vreo mare ispravă. Şi ăsta e scrisul, ăsta-i tot scrisul care se-adună, două-trei paragrafe pe zi, poate o pagină, şi poveştii mele îi mai creşte astfel un deget, îi mai creşte un ochi, şi-atunci îi spun: Uite, asta e lumea în care vreau să te-aduc, aşa-i spun poveştii, ce zici, îţi place, ce zici, oare merită, ce zici, vrei tu să vii pe lume aici? Şi-i linişte, ea stă trântită pe-o parte şi nu zice nimic, dar mâine tot mai creşte un pic – iar asta tocmai în acele răstimpuri în care, ce să vezi, lumea din jur încetează să mai existe.
Scrii doar atunci când lumea încetează să existe.
Aşa cum cresc copiii când dorm.
Fragment pentru LaPunkt, 22 septembrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu