Era o astfel de zi.
Plimbări, rătăciri, "mă întind şi sâng în cercuri orbe", ajung în locuri unde n-am mai călcat niciodată. Mă tot duc, mă întorc, văd o scară - dacă aş publica acum Simfonia animalieră, asta ar fi coperta. Târziu.
Să facem iarăşi cuib de spus şi tăcut din locul acesta, avem nevoie de el. Am fugit din zarvă şi am fugit din spumă, adio, adio, mizerie grea, cu iz în miez, cu rea în grea. Şi e bine o vreme, şi iar. Dar unde să mai? Douăzeci şi trei de scrisori trimise în două zile încolo şi încoace cu ciupercuţa poştaş ostenită, şi nu doar pentru a spăla o aşa-zisă scrisoare ca un scuipat care mi s-a lăţit în spinare. Sunt ocupată - îi zic morţii; şi sâng în cercuri orbe - haide să bem lichior de balustradă!
Scrisorile lui Nabokov, fascicul tras la xerox în stânga ta, carte groasă ţinută deschisă cu calupuri de marmură înainte, cana în dreapta, încrederea că munca asta te va ajuta, deşi e atât de nedrept să te sprijini pe o carte, din nou. Praga - tramvaiele, revistele gratuite atârnate în cârlige prin ele, bănuţul de dat când traversezi podul, patinatorii pe dreptunghiuri şlefuite pe lac, personajele inventate ca să nu afle prezumtivii spioni sau fiscul german de câştigul scriitorului. Delicateţea, discreţia, aerul mereu jucăuş, jocurile de cuvinte răsărind de peste tot, personajele secundare apărând ca să dispară.
Scrisori diamantine, şi ale tale strecurate printre ele într-o zi de octombrie dureros de însorită - şi jocul ăsta al muncii şi-al vieţii zămislind o ţesătură bizară: firul scrisorilor vechi, rezistent, se întreţese cu firul cel nou, tors din emoţiile astea prea crude. Cărţile nu ar trebui traduse în dezechilibru profund, ştii, dar cărţile sunt, în fond, prietenii cei mai de nădejde ai dezechilibraţilor care nu au cu cine vorbi: îmbrăţişează dezastrul din mine şi voi îmbrăţişa dezastrul din tine. Şi astfel vom merge, ca Sam împreună cu Watt, trecând dintr-o grădină în alta, tu cu palma ta dreaptă pe umărul meu stâng, eu la fel, şi la fel cu stânga pe dreptul, şi poate vom vorbi de la coadă la cap, inversând cuvinte, inversând fraze, inversând emoţii pe sub văluri de depărtări şi de spaime. O să fie soare, o să fie vânt. Ce plăcere va fi, tu să-mi scrii, eu să sâng.
(Foto: VDN)
2 comentarii:
Nu te cred, cartile nu pot fi traduse decat asa - dezechilibrat, deconspirat, balansat la extrem pe muchea fragila dintre eu si el/ea. Cartile nu pot fi traduse decat dezghiocate de inteles si reconstruite anarhic, aberant, simetric si inteligibil. Dupa sufletul si inima traducatorului.
Invidia nu e un sentiment nobil, dar nu ma pot abtine sa nu il am. Sa traduci e ....costisitor si suav si.....
Costisitor şi suav, asta îmi place, dar glumeşti cu invidia, fiindcă mi se pare că ştii cum e cu traducerile, Cătălina.
Mulţumesc pentru mesaj, mesajele pe bloguri sunt rare nowadays, flori de deşert, nu credeam că va citi cineva ce scriu, de aceea am şi reluat blogul mai cu nădejde.
Din păcate, cu inima şi sufletul traducătorului, ar fi multe de zis - e preferabilă o minte foarte limpede; dezechilibrele te ţin la o uşă închisă, deşi, da, poate că deznădejdile ne fac să alegem mai cu grijă cuvintele.
Trimiteți un comentariu