Tiribombe

La prima traducere dintr-un mare autor nu te gândești la cronici, nici nu-ți pui problema, nu-i cartea ta, ești un devotat slujitor. Singura grijă e cartea, tu nici nu exiști. Poate că la a patra începi să observi că aici nu prea se scrie de cărțile străine, fie ele și de șapte sute de pagini sau netraduse de decenii, în timp ce pentru plachete românești noi-nouțe se fac grupaje elogioase prin reviste de care nici n-aveai habar că există. Poate că la a șaptea apare o cronică și îți faci un prieten pe viață - e un cititor pătimaș, ca și tine. Poate că la a noua apar trei, dintre care una ridicolă. Poate că la a douăsprezecea știi că o să-ți ajungă degetele de la mâini pentru tot ce se va scrie despre ce vei traduce vreodată. Și e ridicol să te gândești la una ca asta, ce ți-a venit? Poate că la a douăzecea te rogi să nu se mai scrie așa cum s-a scris undeva de a nouăsprezecea, mai bine deloc. Poate că la a douăzeci și una te uiți la cineva care a tradus o carte și se întreabă gălăgios de ce nu scrie nimeni nimic despre ea și ai vrea să îi spui că există o tiribombă la marginea unui oraș foarte mic, pe un câmp, nu aici, dar între zarva de acolo și marele autor îndrăgit și tradus nu există nici o legătură, nici una, ține-te departe de tiribombă, stai acasă, în carte, în dragoste, nu te lăsa urcat în scăunelul colorat rotitor nici dacă te roagă. La a douăzeci și doua, ești în sfârșit înapoi, ești ca înainte de prima - devotat slujitor, umbră a autorului, liniște, și undeva câțiva cititori, la fel ca și tine - și aceștia contează, atât.