Sfinxul colibri e un fluturoi care poate zbura pe loc foarte aproape de florile unei tufe de liliac sălbatic și le poate extrage nectarul, aparent fără să le atingă. Are o trompă foarte fină, mai lungă decît corpul, cu care face această vrăjitorie, mai ales seara. Baghetă magică. Sfinxul colibri e pomenit de Veronica D. Niculescu în cartea ei cea nouă, "Spre văi de jad și sălbăție" (Editura Polirom). Și tot aici e pomenită o oră de seară, cînd se ia lumina în tot orașul și o fetiță se bucură să descopere la flacăra lumînării altfel de umbre ale obiectelor cunoscute din cameră, umbre care crează o altă realitate, un fel de ficțiune. Oră magică. Veronica este un astfel de scriitor-sfinx colibri: se hrănește din realitate aparent fără să se atingă de ea, îi extrage sucurile printr-o fină baghetă fermecată, face ca lucrurile să aibă alte umbre decît cele cunoscute, așa cum numai scriitorii adevărați pot să facă. E și o poveste de iubire în cartea asta, dar SVJS nu e doar atît, ci e o poveste de iubire despre cum încercăm să ne salvăm prin poveste, despre nevoia de a așeza în alt plan, în altă realitate realitatea care doare, de a face săritura din real în... alt real, care e ficțiunea. De a pune în ordinea ficțiunii ce nu se poate (s)pune în dezordinea cuvintelor de toată ziua. Ca să poți îndura, ca să supraviețuiești. Ca la Flaubert - "Unicul mod de a suporta existența este să te pierzi în literatură ca-ntr-o orgie perpetuă". Atît de simplu. De mult n-am mai citit în literatura noastră tînără o declarație de dragoste pentru literatură atît de frumoasă, impecabil construită. O carte făcută din legături, din noduri, din semne, lăsate peste tot de buna scriitoare pentru bunul cititor.
- Adela Greceanu despre Spre văi de jad și sălbăție
(Facebook)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu