Era o astfel de zi.
Scrii un text despre cum nu te duci niciodată la revederi. Îți iese binișor, ai argumente. Și apoi te trezești mergând la prima revedere cu colegii de facultate - doar fiindcă se anunță modestă, nici un tămbălău, nici o nuntă, iar cineva pare să aibă nevoie de sprijin.
Dar ne plimbăm printr-un muzeu, de unde fiecare își alege ce vrea.
Unii se fotografiază fericiți lângă planșe. Dintr-un colț văd pe tablă, dacă mă uit dintr-o parte, cuvintele șterse recent de burete, Je t'aime. Moi aussi. Nu le arăt nimănui.
Stau lângă scară, parcă așteptând să termine. Sunt un freak căruia i se alătură alt freak. Îmi povestește din senin despre păsări. Îmi place. Încerc și eu să-i povestesc despre păsări. Nu-mi iese.
În sala mare de curs, bănci noi, altă tablă, nimic de demult. Se vorbește, se râde, se amintește, se arată, se pupă, se rostesc nume, de oameni, de firme. Mă pomenesc ducându-mă în fundul încăperii, lângă ferestrele înalte, și privind pe geam la copaci și la rama de lemn și la, ah, un foraibăr - același. Acolo, în fundul sălii, în rama de lemn, în copaci și mai ales în foraibărul neschimbat, în murmurul colegilor adunați grupuri-grupuri în ușă, vezi iarăși tot ce ai fost și ce ai rămas: un om singur, privind pe fereastră, simțind locul greșit.
Am plecat.
2 comentarii:
Tulburătoare cuvinte... De fapt, frumoase. Şi sincere. Aşa le simt, şi cred că acest lucru e cel mai important, în orice text. În viaţă.
M-aţi făcut curios; trebuie să vă descopăr cărţile...
Cărțile nu-s mereu sincere. Imaginația are voie și chiar trebuie să se îndeletnicească cu minciuna, dacă minciună îi putem spune ficțiunii, acestei noi realități - și cred că nu, dar asta e altă poveste, lungă, grea, prea frumoasă...
Mulțumesc pentru mesaj.
Trimiteți un comentariu