Îmi plac numai serile, când se închid toate paginile, când vine lumina dinaintea apusului, când argint preschimbat în aramă și umbre alungite în cameră, tulpini înclinate de flori, gâturi de căprioară adulmecând cotoare de cărți.
Dacă ți-aș scrie acum o scrisoare, dacă ți-aș scrie cu adevărat o scrisoare, ea n-ar fi o ocnă, n-ar fi o povară, ar fi bucurie, chiar dacă ți-aș scrie că de atâta timp nu mai pot scrie nimic. Uneori, seara, mă gândesc ce-ar fi să încep iarăși să scriu, nu scris-scris, dar poate un articol, sau poate un text la hotar, între articol și povestioară, pentru unul dintre acele siteuri care abia ne așteaptă cu stropitoarea și sapa, la muncă voluntară adică, sau așa cum își așteaptă păsările în copilărie părinții, cioc larg, aruncă-mi orice, o postare urbană, orice, dar aruncă-mi. Dar eu nu mai pot scrie acolo, așa, mai bine să fii pasăre-pasăre decât să mai scrii iarăși așa.
Fiindcă dacă scrii despre cât de oribili sunt ceilalți oameni care merg cu tramvaiul cu care mergi și tu, oribil ești tu; iar dacă scrii ce oribili sunt ceilalți oameni care merg cu autobuzul cu care mergi și tu, oribil ești tu; iar dacă scrii ce oribili sunt ceilalți oameni care merg cu metroul cu care mergi și tu, oribil ești tu. E bine să știi. Dar dacă nu mergi cu nimic din toate acestea, și doar te plimbi zi de zi prin cercul tău verde, atunci poate că reușești să fii oribil doar un pic, la tine-năuntru, cât o durere, cât un muc de durere, care nu se va mai dezlipi niciodată de-acolo, și pe care o porți, și pe care o crești, și pe care-o iubești.
Pescărușii, ți-aș scrie, și-au făcut cuib, dar n-au făcut ouă. Și când credeam c-au plecat și n-o să mai revină niciodată, ei s-au întors. Întâi vine unul, își lungește gâtul ca umbrele seara în camera mea, și strigă, și strigă. Apoi vine al doilea. Apoi adună o frunză, un băț, le adaugă la cuib și iarăși sunt duși, și iarăși nimic.
Și niciodată tramvaie, autobuze, metrouri, miștouri.
Și vara se duce, astăzi așa și mâine așa, undeva există septembrie, promisiunea poveștii.
Doamne, ajută-mă să nu scriu niciodată despre nici un tramvai, despre nici o nefericită crâșmă unde vin nefericiții să-și stea nefericirile vara, despre nici un autobuz, despre nici un om din nici un metrou, niciodată nimic despre nimeni de felul acesta, căci cine scrie ăla este și mai ales asta nu, asta nu e nici pe departe poveste.
(Foto VDN, azi)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu