Dacă ar fi să scriu, aș scrie despre nesfârșita blândețe a duminicilor de vară în București, despre toate aceste străduțe care pornesc de acasă, din centru, în toate direcțiile, despre fațade pline de viță japoneză și mult mai rar de iederă, despre maiestuoase ruine, despre rame plesnind în căldura amiezii, despre scările multe care te duc în cel mai înalt loc din oraș, unde singurul sunet care se aude este al frunzei uscate rostogolindu-se pe pavajul de piatră, despre motanii care se ivesc de peste tot, câte unul, câte doi, câte patru, cu ochii ca boaba de strugure, unii trăind pentru prima oară în viață apropierea unei lentile, și acceptând această apropiere bizară de dragul mirositului unui deget, apoi despre marchize și felinare, despre asfaltul moale ca o carne, de pe lângă șinele de tramvai, frământat sub talpa sandalei când te duci mai departe...
E primul oraș care cu adevărat mă primește înapoi, unde cu adevărat mă simt ca acasă, chiar și atunci când traversez mahalaua, unde în balcoane înalte, sub frontoane splendide cândva, se usucă la soare șiruri colorate de rufe, și unde poate că nimeni nu mai folosește de mulți ani cuvântul dumneavoastră, nu știi, căci astăzi e liniște, azi e duminică, aproape nici un om și nici un cuvânt, doar tu, parte din locul acesta cum probabil n-ai fost nici o clipă în locul străin unde ai stat treisprezece ani lungi, unde cu prea multă și găunoasă mândrie se vorbea de frunte, de corectitudine, de blândețe, într-o mare ciorbă de răceală și lene, cu un accent cu care nu te-ai împăcat niciodată.
Unele orașe sunt vii și când sunt moarte. Altele-s moarte și când sunt vii.
(Foto: VDN, azi)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu