-

Disconfortul deplin la plecarea cărții.
Dorința teribilă să am acel loc unde să mă retrag.
Dincolo de tribunale, de guri.
Există sentimente de vină așa de adânc înrădăcinate în noi, traume vechi, corecturi săpate în carne, încât nimic nu ne mai poate mântui niciodată de ele, nici chiar când credem că le-am scris și-am reușit să le facem să tacă.
Puțin, rar, șchiopătat, vorbesc câte unui prieten de spaima asta a mea, de tristețea și groaza din momentul apariției. Un nor negru îmi acoperă subit orice bucurie. Bucuria a fost în scris, în poveste, în gânduri, în tot ce am inventat sau mi-am amintit și-am modelat pe scheletul poveștii, singura făptură care conta. Puțini înțeleg. Nu știi să te bucuri - asta mi se pare că aud și acolo unde nu se aude nimic. Ar vrea să fii fericit. Și ești. Ai fost. Până aici.
Văd mâini străine și legi atent aliniate pe mese, ciocănele din săli de judecată unde n-am călcat niciodată, dar unde pesemne că am fost târâtă în vise, de mică, cu o biată cămașă de noapte pe mine.
Vrei să scrii o poveste frumoasă, frumoasă, să fie viața și bucuria ta, să fie poate viața și bucuria altora - îi știi, chiar există, poate așteaptă, poate se vor bucura, da, unii îți vor scrie mesaje, cum vor putea. Dar știi că dincolo de asta, sub norul negru venind mereu din aceeași direcție, e ziua judecății, a mâinilor, a ciocănelelor, a sprâncenelor ridicate, a gurilor strânse. Sunt ei, cei care te cunosc fără să te cunoască. Cei care se grăbesc, cei care dansează pe mese.
Suntem mereu în cămășuțe de noapte, târâți în săli reci, unde tot ce se citește sunt tomuri de legi, unde se vorbește în limbi moarte, lemnoase, unde se numără bani, unde se calcă în picioare puii de căprioară găsiți prin păduri, printre fragi, pentru că așa ceva nu are cum să existe.
Mi-e greu, frumusețe.