Cuibul pescărușilor

Să nu uit. Felul diferit în care-și vorbesc. Strigătul cu care se cheamă părinții între ei, strigătul cu care alungă cioara grivă, strigătul scurt, ca un mieunat, blând, insistent, cu care un adult cheamă puiul să iasă din cuib, să vină la soare. Felul în care, timp de două zile, au tratat puiul mort din cuib ca pe-o ființă - l-au chemat afară, au dormit lângă el, i-au ținut cald cu trupurile lor noaptea. Cum i-au scos trupul abia astăzi, un ghem deșirat, și l-au dus departe, iar când l-a lăsat jos, pescărușul tată s-a ușurat într-un jet violet, ca un om care varsă. Peștele enorm adus astăzi, un crap de vreo jumătate de kilogram. Gândul că dacă niște oameni ar fi pățit ce-au pățit ei, s-ar fi zvârcolit acum de durere, întrebându-se unde-au greșit. N-au greșit nicăieri. Ningea când au început să lucreze la cuib, nu s-au cruțat o clipă de atunci. E foarte nedrept când vezi ce li se întâmplă păsărilor. „Durerea trebuie trăită.” Iar ele trăiesc. Ființe dumnezeiești. De învățat de la ele.