Stelian Țurlea despre „Spre văi de jad și sălbăție”

Stelian Țurlea scrie ”Un basm cum nu sunt altele”, în rubrica Lecturi de weekend, pe Amos News - despre Spre văi de jad și sălbăție. Un text pe care îl văd târziu, dar care mă bucură enorm. Mulțumesc.

”Un basm cum nu sunt altele”

Veronica D. Niculescu este scriitor și traducător. A publicat mai multe volume de proză scurtă, peste douăzeci de traduceri și a obținut mai multe premii. Cartea de față este însă primul ei roman. Unul surprinzător din mai multe puncte de vedere, cu o structură circulară, închizând o parte care se desfășoară pur și simplu în versuri (superbul poem în proză cu Mereu da Flor şi dragostea măiastră).Departe de orașul natal și de familie, Miranda Dortloft scrie un basm în rime despre o viață reală, o dragoste și un prezent pustiu, despre o prințesă și o femeie a zilelor noastre. O carte în care planurile se întretaie, ca într-un joc de oglinzi, cu simboluri pe care le descoperi sau doar întervezi cu bucurie, cu o seamă de povești despre personaje minunate (cum ar fi Omul pe care îl așteaptă acasă un canar). O poveste care sfârșește ”sub un pâlc de mesteceni”, cu o meditație nesfârșită:”să public, să nu public, să public, să nu public, să public…”

Un stil superb: ”Eu goneam prin labirintul verde de sălbăţie şi de jad ca un câine care o rupe la fugă de cum prinde poarta curţii deschisă, fiindcă de-acum cunoaşte drumul spre mare şi cu ochii închişi, şi goneşte cât poate de iute, departe, tot mai departe de casă, înghiţind hulpav hălci zdrenţuite de aer, cu limba fluturându-i şi şiroind ca o eşarfă pusă pe sârmă în bătaia soarelui, ieşind mai întâi de pe stradă, şi ieşind apoi din cartier, şi ieşind în câmpul deschis, şi străbătându-l, şi intrând între tufe, şi ieşind dintre tufe, salt însăilat după salt, şi gonind printre ierburi, şi ieşind dintre ierburi, dintre albăstrele, din trifoi, scuturând păpădii, adunând în blană ciulini, speriind șopârle și gâze, şi gonind printre pietre, răscolind stratul de gresie şi cuarţ, şi răscolind dunele de nisip, şi închizând ochii în ultima clipă, şi astfel aruncându-se-n valuri, cu un scâncet prelung.

Câinele pe care nu l-am avut niciodată, câinele care sunt eu. Doar că eu mă trânteam acolo, între ierburi. Acolo scânceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. De fapt, traversam infinitul dintre uşa apartamentului nostru de la parter şi întinderea de pământ de lângă bloc, trecând prin holul cimentat, rece, cu rândurile de cutii poştale pe zidul din dreapta, proptindu-mă cu umărul şi împingând cu tot corpul în uşa grea de fier vopsită în verde, poartă-naltă de smarald, şi apoi sărind din trei paşi peste aleea din faţa blocului, cu cele două băncuţe, unde uneori erau femei, cu cărucioare sau fără, smucind din andrele ca să li se rostogolească ghemele colorate sau stând pur şi simplu cu mâinile-n sân, în capoatele lor umede pe burtă, dar şi mai adesea era gol, ce fericire, nici un bună ziua, nici un săru-mâna, şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pâlcuri înalte şi dese populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau câmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo.”

Veronica D. Niculescu – Spre văi de jad și sălbăție. Adevărata viață a unei false prințese. Editura Polirom, colecția Egoproză. 240 pag.