Asa

Era o astfel de zi.

Ceva, ceva o mai fi ramas

Fiindcă nu eşti niciodată mai pustiu decît atunci cînd te părăseşte o carte. Merg pe străduţele mele, mereu aceleaşi, niciodată la fel, fredonînd. Across the Universe, versiunea Laibach, urmărind o voce anume, atentă la depărtarea buzelor, mai ales din momentul cînd cotesc spre bulevard. Maşinile sînt rare, nici o grijă, cîntecul alunecă pe negîndite, şi acum sînt într-o lume de demult, Rest Your Love on Me, am sarafan şi emblemă cu numărul şapte, sînt aşezată pe o bancă, 17 ani, singura dată cînd am îndrăznit să cînt în faţa cuiva, un coleg cîntă la chitară, eu duc versurile, lay your troubles on my shoulders, put your worries in my pocket, e seară, lumina e caldă, ciorchine în jurul nostru, deodată prea linişte, prea mulţi ochi şi urechi, cînd termin o rup la fugă, jena aplauzelor, traversez curtea interioară aşa, totul se risipeşte.
Ne-am speriat amîndouă. Eu, cu buzele penibil întredeschise, ea, vînzătoarea din pragul micului magazin dintre case, cu o mînă în cîrlionţii roşcaţi, cu cealaltă înălţînd oglinda. Care dintre noi e mai jalnică? A cui oglindă-i mai mincinoasă?
Magazinul de ceaiuri opreşte cîntecul în mijlocul bulevardului. O poezie pe cutii: Roiniţă şi Pufuliţă (cu frunze mici!), Creţişoară şi Creţuşcă. Îmi iau cutiile, altă poezie, şi îmi caut cîntecul, pe drum înapoi. Din faţă vin trei fetiţe, cea mare are batic, cea mijlocie e pierdută între celelalte două, cea mică, despre care ai jura că e băiat, parcă are o fustă de pionier - mă uit după ele, chiar are!
Pun apa la fiert, voi bea frunzele copacului meu cîndva preferat, singurul de acest fel din oraş, plantat în drumul meu dinspre liceu înspre casă. Între timp, caut cîntecelul, îl găsesc, un clip, un clip atît de 80-kitschy, atît de înduioşător de 80-kitschy. Nimic, nimic, absolut nimic nu mă întristează mai tare decît gîndul că nu o să mai fim copii niciodată.
Mă pregătesc să revăd, după zece ani, locurile acelea. Ceva, ceva o mai fi rămas. Buzunare şi buzunare.

Buletin de ştiroase

Era o astfel de zi.

O zi memorabilă, iată de ce. După ditamai şirul de zile în care mi-a fost şi silă să strig că mi-e o silă de nu mai pot de televiziunile aşa-zise de ştiri, care toacă, toacă, toacă, storc te miri ce, anunţînd la Breaking News te miri ce, făcînd valuri suflînd în te miri ce, şi n-am strigat, fiindcă astfel m-ar fi prins valul de plete şi fleoşc, ei bine azi, azi e ziua cînd, pe o a milioana bară colorată de pe acelaşi ecran, pe care curg senzaţionalele, incredibilele ştiri, s-a anunţat de ce s-ar fi cuvenit să stăm încă şaptesprezece minute pe acelaşi canal. Fiindcă: "Urmează - Ora 13: Prima brumă din luna august." Minunată, argintată zi! Slavă editorului! Doar că şaptesprezece minute sînt mult, mult prea mult. Aşa că m-am dus să mă uit pe fereastră. Iar ce-am văzut nu-i demn de nici un buletin de ştiri, cum nici un buletin de ştiri nu-i demn de ce-am văzut eu.

P.S.: Şi mă aştepta un inel de catifea neagră la iarmarocul medieval. Am ajuns la el. Pupic în bumbul de argint.

Toamna, toamna

Combinaţie de vînt puternic şi soare strălucitor. Se face cum se face, şi viaţa copiază cartea din care abia ai ieşit. Zi după zi. Te plimbi, ultimele zile de august, deja frunze în vîrtejuri pe lîngă borduri, plopii şi mestecenii primii, îi auzi şi noaptea foindu-se, “sau frunzele căzînd în beznă de la diferite altitudini, niciodată căzînd pe pămînt două în acelaşi timp, apoi rostogolindu-se roşii şi maro şi galbene şi gri, vioaie pentru o clipă, da, prin beznă, pentru o clipă, apoi adunîndu-se în mormane, un morman ici, un morman colo, pentru a fi răscolite cu picioarele de fericiţi băieţi şi fete ce se întorc de la şcoală spre casă, aşteptînd cu nerăbdare Halloween-ul şi pe Moş Nicolae şi Crăciunul şi Anul Nou, hah!, da, fericiţi băieţi şi fete aşteptînd cu nerăbdare Anul Nou fericit, şi apoi probabil duse în vechi tărăboanţe şi folosite de săraci ca îngrăşămînt în primăvara viitoare, şi un om sosind”, dragă Arsene, şi mereu un om care stă.

Şi cauţi mai în urmă, ca să mergi un pic înainte, şi „Frunzele au început să salte şi să se împrăştie, ramurile cele mai înalte să se tînguie, cerul s-a spart şi s-a destrămat în pete de albastru înspumat, pinul de fum s-a răsturnat înspre răsărit şi a dispărut, iazul a devenit deodată o panică de gri şi alb, de apă şi pescăruşi şi pînze. Era de parcă Timpul îşi pierduse deodată răbdarea sau avea un atac de panică.” Un moment bun pentru înălţat zmeie, dragă Celia, în curînd se va striga Închiderea!

Şi un pas lateral, în altă istorie. Fiindcă „Toamnă, ploaie”, zicea Martha, închizîndu-şi cu zgomot poşeta. „Ei, doar o ploicică”, o corecta Dreyer. Iar mai tîrziu, tot Martha, alături de alt bărbat, cu vîrful umbrelei înlătura frunza uscată pe care a străpuns-o cu tocul. Şi un pas şi mai înapoi, un pic spre malul apei, pe-acolo pe unde se plimbă Hermann cu Lidia, „acolo ne-am oprit pe un podeţ, proptindu-ne cu coatele de balustradă. Dedesubt, pe suprafaţa liniştită a apei, am admirat replica exactă (ignorînd modelul, desigur) a tapiseriei de toamnă a parcului, cu frunzişul multicolor, albastrul sticlos al cerului, conturul întunecat al parapetului şi al feţelor noastre înclinate. Cînd cădea lent o frunză, fîlfîia în sus spre-a o-ntîlni, din adîncurile umbroase ale apei, dublura sa inevitabilă. Întîlnirea lor era tăcută. Frunza cobora rotindu-se în jos, şi rotindu-se în sus se ridica înspre ea, nerăbdătoare, reflexia sa exactă, frumoasă, letală. Nu-mi puteam desprinde privirea de la acele întîlniri inevitabile.” Trece o răsuflare. „Haide“, spune Lidia. „Toamnă, toamnă”, după un timp. Şi robul ostenit o urmează, străpungînd frunzele cu bastonul. „Ce drăguţ trebuie să fie în Rusia acum”, nu-i aşa, drag rob ostenit?

Imbobociri

"Sau există o sosire care nu este sosire la, o plecare care nu este plecare către, o umbră care nu este umbră a scopului, sau nu? Fiindcă ce este această umbră a plecării în care noi sosim, această umbră a sosirii în care noi plecăm, această umbră a sosirii şi plecării în care noi aşteptăm, dacă nu umbra scopului, a scopului care se veştejeşte îmbobocind, care îmboboceşte veştejindu-se, a cărui înflorire este veştejire îmbobocindă? Vorbesc bine, nu-i aşa, pentru un om aflat în situaţia mea?"
W, B.

Floribunde

Era o astfel de zi.

















"Iar motivul (...) era probabil acela că, atunci cînd braţele îţi sînt pline de crini palizi precum ceara, nu te opreşti să culegi, sau să miroşi, sau să mîngîi, sau să saluţi în vreun alt fel, o margaretă, sau o primulă, sau o ciuboţica cucului, sau un piciorul cocoşului, sau o violetă, sau o păpădie, sau o margaretă, sau o primulă, sau orice altă floare de cîmp, sau orice altă buruiană, ci le calci, iar cînd apăsarea s-a dus, şi dus e capul plecat, orbit îngropat în dulceaţa albă, atunci încet încet, de sub povara petalelor se îndreaptă tulpinile julite, adică acelea care-au avut atîta noroc cît să scape nerupte."
W, B.

ARTmania 2 si lansare

Seara a doua. A început cu lansarea cărţii "Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău", de Mihail Vakulovski, la scena VIP. Pe probele de microfon ale celor de la Republica.



S-a dovedit a fi foarte faină ideea de a lansa cartea în cadrul festivalului. Deşi la început părea ca vor fi oarece impedimente - garduri, brăţări... - lansarea a fost una foarte specială, aşa cum merita rockmanul, cu cititori-spectatori, cu vedere la scena mare dinspre scena VIP, cu fond sonor adecvat pentru lecturi, cu autografe pentru prinţese.
Au vorbit despre carte Dragoş Varga



şi Radu Vancu,



au citit din carte, spre deliciul publicului, Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski,



iar autorul ne-a povestit cîte ceva despre cum a scris rockmanul, ce e cu părţile următoare ale trilogiei





şi a dat o grămadă de autografe,



în vreme ce în Piaţa Mare atmosfera se încingea pentru concerte.



***

Şi-au cîntat Republica (momentul meu favorit din festival),



Sonata Arctica,



şi Lacuna Coil.




- THE END al unui festival atipic -

ARTmania

Aşa arăta astăzi vitrina Librăriei Humanitas din Sibiu.
Cămăşile înfrăţite vă invită la lansarea rocKmanului "Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău", de Mihail Vakulovski. În cadrul festivalului ARTmania, pe scena VIP din Piaţa Mare, astăzi, de la ora 18. Alături de autor: Alexandru Vakulovski, Moni Stănilă, Radu Vancu, Dragoş Varga.

***

Imagini ARTmaniace de aseară:


Lacrimas Profundere


Helloween


Tarja







Pentru mine, anul acesta, domestic e festivalul. Pentru festival, anul acesta, domestică sînt eu.

Epiloguri festivaliere

Ce frumoase epilogurile festivalurilor, din care cresc deodată poveşti noi.
M-am visat la Kikinda, o masă cu discuţii înfocate, atît de înfocate încît am uitat de tren, şi-am rămas acolo încă o noapte, dormind la recepţie, cu înfiorător de multe bagaje împrejur.
Cînd m-am trezit, tîrziu, continuau poveştile.
Am tradus povestirea Kalliei Papadaki, participanta din Grecia la Kikinda Short. Este în Tiuk. Mai urmează alt autor, altă poveste.
Şi alte ramificaţii post-festivaliere, numai bune pentru evitat amorţeala de leneş de copac.

Dormitoare

Era o astfel de zi.

Apus pe Centumvirilor

Atit de frumos a stiut sa plece Mircea Ivanescu

din grădina lui unde daliile au rămas înflorite şi roşiile coapte, iar cînd au căzut primii bulgări în groapă, de undeva din cimitir s-a auzit un cal nechezînd, doar o dată şi-atît.

Surizind, sarutind fila

(Tăcut, îngîndurat, rămîne de pază, cu degetele la buze în atitudinea maestrului de taină. Pe zidul întunecat apare încet o siluetă, un băieţaş de unsprezece ani răpit de zîne, răpit de ele, înlocuit în leagăn, îmbrăcat în costumaş Eton cu pantofi de lac şi o cască mică de bronz, ţinînd în mînă o carte. Citeşte de la dreapta la stînga, inaudibil, surîzînd, sărutînd fila.)

Ulise, de James Joyce, traducere de Mircea Ivănescu.
(vol. 2, pag. 235)

E-atîta viaţă într-o traducere.

Gerbere galbene.

Cita mizerie

Cîtă mizerie, atîta mizerie, cîtă mizerie, atîta mizerie.

O pana

În faţa bancomatului de la ING, un bărbat agitat, repetînd cu voce îngrijorată către funcţionara venită lîngă el şi totodată către vocea din telefonul plantat în peretele băncii: "Am băgat patru milioane şi mi i-a blocat înăuntru, am băgat patru milioane şi mi i-a blocat înăuntru". De la nivelul genunchiului lui, o altă voce, o voce mică, senină, a unui băieţel nespus de curios, fascinat de telefonul de perete, repetînd de mult mai multe ori, pierzînd pe drum semnul întrebării: "Cu ţine ai vorbit? Cu ţine ai vorbit? Cu ţine ai vorbit." Bunicul, neclintit în grijile lui, nici măcar nu coboară privirea.
Afară, pe bulevard, o fetiţă de vreun an, tare crăcănată sub rochiţa ei albă, ţine cu ambele mîini o îngheţată cît toate zilele. Şi nu mai e crăcănată. Îngheţata i se topeşte în pîrîiaşe pe degete. O lume întreagă într-un cornet.
Şi un alt băieţel, purtat în braţe înspre casă, printre blocuri, ţipînd cu mîinile întinse, spre urmă, spre locul din urmă: "Nu în casă, nu în casă!"
Şi peste tot, peste tot, copiii din povestirile lui Cehov. Copii jucînd loto şi numărînd copeicile, pe masă, pe covor, adormind claie peste grămadă în pat, copii plimbîndu-se pentru prima oară în viaţă pe bulevard, copii traversînd stepa, traversînd furtuna, privind fulgerele vii, murdărindu-şi costumul de şcoală, purtînd turtă dulce în buzunar, copii privind cum alţi copii îşi iţesc de sub pături căpşoarele ciufulite, copii cu bubă la cot, mîncînd, aşteptînd, scîncind după mama, fugind, ajungînd în cimitirul cu cruci albe din spatele spitalului, şi iarăşi fugind, adormind pe trepte luminate de lună, copii scriind acasă, implorînd bunelul să îi ia de aici, copii, copii. Copiii, Stepa, Vanka, Fugarul...
A fost o pană de curent, am stat în pat cu un caiet şi un pix, n-am reuşit să scriu un rînd. Dar sînt copii peste tot şi nimic nu contează mai mult decît toţi aceşti copii, şi mai ales decît Grişa.

Poveste cu librarie preferata

Cea mai importantă veste, cînd m-am întors în ţară, a fost de rău şi era legată de librăria mea preferată. The Book Depository cumpărată de Amazon?! Adică drăgălaşa de librărie de care ne foloseam tocmai ca să evităm taxele Amazonului se topea de-acum în burta monstrului? No way! Yes way. Chiar aşa e.
Am îndrăgit Book Depository fiindcă trimiteau cărţile fără nici o problemă în România, absolut fără nici o taxă de transport şi nici un fel de adaos la preţul de pe site. Fără mofturi legate de ţara din care plăteşti. Apoi, diversitatea ofertei, cărţi de nişă, aproape orice, cărţi de negăsit altfel. De obicei, cu reduceri frumoase. De obicei, cu expediţie rapidă. Uneori, şi cu cîte-un mic dar - un semn de carte.
Am găsit şi alte păreri - da, Amazon a păpat draga de librărie care îi făcea concurenţă, informaţiile sînt încă puţine. Şi alţii au fugit spre BD tocmai ca să scape de A. Şi datorită titlurilor disponibile.
"Aiming at stocking 6 million titles, the company has been a major source of books that aren't otherwise easily available. Coupled with its free shipping to more than 100 countries, The Book Depository is an international winner...", scrie Chally Kacelnik pe www.guardian.co.uk.
Am dat fuga şi-am căutat ce-mi trebuia acum. Repede, repede, ca să şi testăm terenul. Am găsit. Am cumpărat. Mai eşti acolo, Book Depository? Mai este, cumva. Tot fără taxe suplimentare. Deocamdată. Sper să nu fie ultima oară.
Şi gata declaraţia de dragoste. Nu ne părăsi, BD! De ce ne-ai părăsit, BD?

Alb

Cum am o mare slăbiciune pentru animalele albe, am fost fericită în după-amiaza în care, evadînd în grădina zoologică din Belgrad printr-o spărtură din program, am descoperit printre animalele obişnuite o mulţime de animale albe.
Păuni albi.



Tigri albi.



Lei albi.



Canguri albi.



M-am minunat. Dar nu era nici o minune, era doar foarte frumoasa alegere reprezentativă pentru Belgrad. Beograd. Oraşul alb.

Duminicala

Căutam cu totul altceva, am găsit asta. Sublinirile sînt de acum trei ani, cînd a apărut cartea. Milan Kundera, "Arta romanului". Terapeutic şi reconfortant, ca întotdeauna.

Am terminat de finisat volumul de povestiri. I-am găsit titlu nou. Vreme de jumătate de an purtase un altul. Am plimbat titlul nou prin oraş, la umbră şi la soare. Titlul rezistă. Are culoare şi are textură (zîmbet de animal). Îl iubesc de-a dreptul!
Să vedem ce mai e de făcut. De mîine, înapoi la treabă!

Kikinda, deja mi-e dor de tine

Foto: Edi Matić

Abia m-am întors acasă, aseară, de la Festivalul de proză scurtă Kikinda Short 06 şi sufăr de o oboseală pe care cel mai uşor aş defini-o ca un refuz la adaptarea la acest acasă. Să încerc să povestesc cum a fost, deşi va fi foarte greu să concentrez o săptămînă densă şi uluitoare într-o simplă postare de blog. Fiindcă săptămîna aceasta, dilatată şi concentrată, am detaliat-o în lungi scrisori jurnaliere, scrise zilnic în camere de hotel anume ca să nu uit amănunte, ştiind de la bun început că o să fie o nebunie frumoasă cum eu, cel puţin, n-am mai trăit. Şi încă ezit, nu ştiu dacă se cade sau ba să postez aici paginile multe, multe, scrise zilnic acolo. O să mă gîndesc.
Deocamdată voi spune aşa: festivalul e de o amploare nebănuită. Şi un farmec... Nici după ce citisem rîndurile extrem de flatante scrise anul trecut de Radu Pavel Gheo, participant la ediţia a cincea, nu-mi puteam imagina că va fi cum a fost. Peste orice aşteptări.
La ediţia a şasea, acum, au participat 25 de autori din 19 ţări. Cel mai mare număr de participanţi, ţări şi limbi diferite. Multe ţări invitate pentru prima oară, mulţi scriitori ale căror cărţi sînt traduse acum în Serbia.

Voi scrie aici toate numele participanţilor la festival, mai ales fiindcă, din cîte ştiu deja, se vor găsi cititori ai acestui blog care să exclame: "A, îl cunosc pe...! Ne-am întîlnit la...!"
Aşadar: Peter Denčev (Bulgaria), Eric Gauthier (Canada), Neven Ušumović (Croatia), Jaroslav Rudis (Czech Republic), Evie Wyld (England), Adam Marek (England), Kallia Papadaki (Greece), Ulrike Almut Zandih (Germany), Thijs de Boer (Netherlands), Kinga Julia Kiraly (Hungary), Giorgio Fontana (Italy), Žarko Kujundžiski (Macedonia), Bjarte Brejtejg (Norway), David Machado (Portugal) Veronica D. Niculescu (Romania), Jasmina Vrbavac (Serbia), Mića Vujičić (Serbia), Gregory Norminton (Scotland), Bernard MacLaverti (Scotland), Tomaž Kosmač (Slovenia), Siân Melangell Dafydd (Wales), Holly Howitt (Wales). Plus oaspeţi surpriză. Ţara invitată de onoare - Wales, prezentă cu trei scriitoare (dintre care una a pierdut avionul, aşa că lista s-a scurtat un pic).
Pe lîngă autori şi oaspeţi, au participat: scriitoarea Mirjana Djurdjević (Serbia), criticul literar Vladimir Arsenić (Serbia), editorul Marko Pogačar (Croatia), scriitorul Edi Matić (Croatia), editorul Jim Hinks (England), selecţionerul Roland Orčik (Hungary) şi agentul literar Jamie Coleman (England), colaborator al editurii Faber and Faber. Şi, desigur, scriitorul Srdjan Srdić, editorul festivalului.

Mult mai mult decît nume într-o listă. Odată ce începeai să vorbeşti, cu oricare dintre ei, aflai lucruri surprinzătoare despre fiecare şi ieşeau ca iepurii din joben punctele comune. A fost o mare încîntare să discutăm, să ne plimbăm împreună, să descoperim cunoştinţele comune, din lumea literară şi nu numai (fiindcă în primul rînd de cinematograful românesc ştiau toţi, şi fiecare spunea de alt film favorit), apoi să ne ascultăm poveştile (ce diversitate de teme şi stiluri!), să schimbăm impresii, să ne facem în cele din urmă promisiuni.

Au fost două seri de lectură la Kikinda, în curtea bibliotecii, sub cerul liber şi grozav de înstelat, pe o scenă, cu torţe arzînd de jur împrejur şi public numeros. Fiecare scriitor a citit în limba lui, iar pe zidul din spate au fost proiectate traducerile în engleză şi sîrbă.
Apoi două seri de lecturi la Belgrad, prima în clădirea Parobrod (Vaporul cu aburi), un centru cultural, fiindcă se anunţa vreme rea; iar a doua din nou sub cerul liber, o seară de ţinut minte, în Kalemegdan Park, lîngă fortăreaţa Belgradului, acolo unde rîul Sava curge în Dunăre.

A fost şi o masă rotundă pe tema rolului agentului literar şi al traducerilor, axată mai ales pe ceea ce se poate traduce - şi se doreşte tradus, pe criterii destul de dure, nedrepte, chiar triste - în limba engleză, din ceea ce se scrie în est. O discuţie foarte relaxată, deschisă, sinceră; altfel n-ar fi avut nici un sens.
Organizatorii au avut grijă să fim doar seara scriitori şi emoţionaţi, iar ziua să ne bucurăm de ghiduşii turistice: ne-au făcut un program minunat. Ne-au dus la muzeul din Kikinda, să vedem mamutul descoperit în 96, vai, mamuţica Kika, să vedem şi-un film 3D cu povestea ei, atît de drăgălaşă şi tristă, încît unii au ieşit cu ochii în lacrimi, fiindcă murise mamutul ale cărui oase erau în încăperea alăturată. Şi la Terra, un centru unde artişti plastici din toată lumea petrec cîte o lună şi lucrează în lut, pe terenul unei foste fabrici de ţiglă. Aici am ajuns în trăsuri, după un lung tur al oraşului.
Kikinda are un farmec cu totul şi cu totul special, este o minunăţie de loc, şi-am ştiut de îndată ce-am pornit înspre Belgrad că îmi va rămîne în suflet mai mult decît orice capitală europeană. N-am cum să intru în detalii aici, sînt mult prea multe de povestit. Poate voi face o selecţie de fotografii şi un fel de tur vizual cu mici explicaţii scrise.
La Belgrad m-am bucurat de locul unde se varsă Sava în Dunăre, de plimbările făcute de una singură printr-o ploaie măruntă, de animalele albe de la grădina zoologică (aflată şi ea în aceeaşi zonă a fortăreţei). Şi mai ales de ultima seară de lecturi, nespus de fericită. Belgrad, Belgrad, o să revin.

Mi-e dor deja de cei cu care am petrecut o săptămînă cît o viaţă. De Kallia Papadaki, din Grecia, care mi-a oferit noaptea pe la 1, într-o aripă nerenovată a hotelului din Kikinda, un concert la pianul prăfuit care parcă pe ea o aştepta, pitit sub o scară în spirală şi împins la perete. Povestirea Kalliei vreau să o traduc în limba română.
De Žarko Kujundžiski, din Macedonia, atît de cald în discuţii, tînăr scriitor care a făcut "o mică editură", unde să publice acele cărţi care nu fac vînzare, dar sînt pentru sufletul lui. Cît de mică editură, ce fel de cărţi? Păi, Erofeev cu "Moscova-Petuşki", Kafka cu "America"...
De Ulrike Almut Zandih, din Germania, care abia ce se întorsese din România şi ştia de atîţia poeţi de la noi, de Claudiu Komartin şi de Mihail Vakulovski, de Svetlana Cîrstean şi de Nora Iuga...
De Petar Denčev, din Bulgaria, care e şi regizor de teatru şi ştia de spectacolele lui Silviu Purcărete, şi pe care sper să îl revăd la festivalul de teatru din Sibiu.
De canadianul Eric Gauthier, primul om cu care am vorbit în prima seară şi care mi-a explicat cum e să fii story-teller şi a cărui izolare m-a făcut să mă simt deodată foarte în siguranţă în grup.
De Jaroslav Rudis, din Cehia, care mi-a povestit despre Kundera şi cum decurg vizitele lui "acasă" şi cum nu decurg traducerile în cehă, astfel că el i-a citit în germană cărţile scrise în franceză, şi care a povestit la dezbaterea despre traduceri cum te poate ajuta un titlu ca "Punk is dead in Helsinki" să fii tradus în Finlanda, deşi Helsinki e numele unui bar.
De Adam Marek, din Anglia, şi excelenta lui poveste cu ucigaşul de pui, şi timiditatea lui care a îndrăznit să facă cunoştinţă cu timiditatea mea, la o masă.
De Kinga Julia Kiraly, reprezentînd Ungaria, dar provenind din România, de rîsul ei luminos şi de purcelul Tobby care a băut bere în lipsa ei. Din mîna mea, o mînă fericită că scăpase de emoţiile lecturii din Kikinda.
De italianul Giorgio Fontana, fericit că tocmai o să îi apară o carte, la aceeaşi editură unde publică Antonio Tabucchi.
De norvegianul Bjarte Brejtejg, scump la vedere şi de cîteva ori dat dispărut, şi el cunoscător al cinematografului românesc.
Ah, de Gregory Norminton din Scoţia, care a spart gheaţa după plimbarea în trăsuri, cînd eram pe o terasă la cafea, cam grupaţi într-o parte balcanicii şi în alta cei de limbă engleză, şi s-a mutat la masa noastră, ca să vorbim despre Nabokov. Văzuse "Faust"-ul lui Purcărete la Edinburgh, îi făcuse şi o recenzie.
De minunatul scriitor irlandez Bernard MacLaverti, mutat în Scoţia, de umorul lui foarte pe gustul meu, de povestirea spusă cu atîta forţă şi încredere, de îmbrăţişarea lui spontană şi sinceră din ultima seară, cînd îi plăcuse biata mea glumiţă de pe scenă şi faptul că de nicăieri se ivise un cîine care s-a zbenguit tot timpul cît am citit, povestea fiind cu lupi blînzi precum căţeluşii... În condiţiile în care pe-acolo nu vezi coadă de cîine vagabond!
De Roland Orcsik şi rîsul lui molipsitor, încurajator. De Vera Papić şi atenţia şi blîndeţea ei.
De drăgălaşa şi isteaţa Holly Howitt şi poveştile ei foarte scurte, microfiction, trei la număr, toate delicioase.
De Siân Melangell Dafydd, care iubeşte poezia lui Radu Vancu şi a fost cucerită de felul în care el a vorbit despre poezie la Istanbul. Pe Radu îl ştiau de altfel mai mulţi dintre cei cu care am vorbit şi care scriau şi poezie. La fel pe Claudiu Komartin, pe Adela Greceanu.
Of, de toţi îmi va fi dor şi îmi pare foarte rău că n-am apucat să vorbesc cu toată lumea.

Iar acum toţi aceştia îşi scriu în continuare, îşi trimit poze, resping într-un fel sau altul rutina de acasă, se mai agaţă fiecare cum poate de minunatul Kikinda Short. Eu m-am agăţat cu o postare cît toate zilele... E greu să te rupi dintr-o dată de o felie de viaţă atît de frenetică.
Mulţumesc din suflet!