A apărut Copila de zăpadă, ediţia 2014.
2 februarie 2014
29 ianuarie 2014
Micul Feodor la dentist
Cum o fi oare să stai
Jumătate de oră de-acum în cupeul acesta?
Cu ce ochi să mă uit la fulgii aceştia de nea
Şi la ramurile negre ale copacilor?
Cum să urmăresc din nou cu privirea
Borna aceea conică,
Cu şapcă de vată? Cum să-mi amintesc
Pe drum înapoi drumul încoace?
(În vreme ce, cu tandreţe şi greaţă,
Îmi pipăi întruna batista
În care, împăturit atent, se află ceva
Ca un breloc de fildeş.)
Darul - Nabokov
26 ianuarie 2014
Bradul
Iar dacă mi se face dor de bradul de-acasă, e de-ajuns să-mi pun pelerina, să deschid larg fereastra, să duc la ochi aparatul şi să apropii, şi uite-l. Doar că nu-l mai pot atinge cu mâna, nu-l mai pot scutura când se-ncarcă prea tare, iar el va trebui să ducă cum poate, cât poate.
Vor veni vrăbii? Vor veni mierle? Bufniţe cu ochi portocalii în toiul furtunii? Cuiburi la primăvară?
Nu e nevoie neapărat de-un strat gros de zăpadă ca să nu se mai audă foşgăiala, ca să nu se mai vadă noroiul, ca să fie o veşnică duminică - şi clopotele din turn, parcă mai clare, la sfert, la jumătate, la fără, la fix, şi iar şi iar, nu de la capăt, mereu înainte, şi precum cu tine tot aşa fără tine.
Acasă stăteai pe o stradă cu nume de turn. Aici, turnul.
Scene frumoase din Bucureşti. Piticul în blugi care se întoarce duminică de la pescuit, cu un scăunel pliant şi o undiţă. Stai la semafor în spatele lui, apoi îţi potriveşti pasul, doar o vreme, cât ţine verdele. "Dumneavoastră sunteţi Fericirea?" Dar nu-l auzi fluierând.
Satie.
Bileţele colorate înaintând spre miezul unei cărţi.
Cu pelerina trântită pe balansoar, acoperindu-i jumătate de obraz, Pupidulce e înfrigurat şi tăcut.
Cuibărire.
Troglodire.
Dar dacă eşti chiar tu una dintre fiinţele care există după acele ferestre luminate seara, la care se uită acum cineva şi visează cu jind?
Vor veni vrăbii? Vor veni mierle? Bufniţe cu ochi portocalii în toiul furtunii? Cuiburi la primăvară?
Nu e nevoie neapărat de-un strat gros de zăpadă ca să nu se mai audă foşgăiala, ca să nu se mai vadă noroiul, ca să fie o veşnică duminică - şi clopotele din turn, parcă mai clare, la sfert, la jumătate, la fără, la fix, şi iar şi iar, nu de la capăt, mereu înainte, şi precum cu tine tot aşa fără tine.
Acasă stăteai pe o stradă cu nume de turn. Aici, turnul.
Scene frumoase din Bucureşti. Piticul în blugi care se întoarce duminică de la pescuit, cu un scăunel pliant şi o undiţă. Stai la semafor în spatele lui, apoi îţi potriveşti pasul, doar o vreme, cât ţine verdele. "Dumneavoastră sunteţi Fericirea?" Dar nu-l auzi fluierând.
Satie.
Bileţele colorate înaintând spre miezul unei cărţi.
Cu pelerina trântită pe balansoar, acoperindu-i jumătate de obraz, Pupidulce e înfrigurat şi tăcut.
Cuibărire.
Troglodire.
Dar dacă eşti chiar tu una dintre fiinţele care există după acele ferestre luminate seara, la care se uită acum cineva şi visează cu jind?
23 ianuarie 2014
19 ianuarie 2014
Marile bucurii si marile tristeti
Cehov spunea că n-a scris niciodată vreo cronică literară şi că a scrie cronici i se pare echivalent cu a învăţa limba chineză.
Eu voi spune despre cartea asta de care mă bucur de câteva seri doar atât: că o consider cea mai frumoasă carte de proză românească apărută anul trecut. Marile bucurii şi marile tristeţi, de Augustin Cupşa, a apărut la Editura Trei, în afara colecţiilor, şi frumos îi şade aşa, fiindcă zău că nu seamănă cu nimic şi nu merita să stea lângă nimic, în nici un fel de "mare familie". Cuprinde unsprezece povestiri, cu titluri inspirate şi ademenitoare, precum: Toţi avem nevoie de o îmbrăţişare, Ce-o să se întâmple când mor, De două ori două periuţe de dinţi, Ochi căprui, sprâncene subţiri...
O să mai spun că aşa cum este coperta, aşa e şi interiorul, conţinutul cărţii. Aceste fire firave de plante plutind în aer suntem noi, cei asemenea personajelor din carte, pierduţi pe un discret fond alb - povestirile sunt curate, precise, cu personaje fragile graţie apropierii lentilei, dar foarte bine conturate din tuşe sigure, nimic nu este ostentativ, nimic nu este gros, îngroşat, nu există balast, frazele sunt limpezi şi de o simplitate căutată, deloc uşor de realizat. Avem o carte plăcută, simplă dar nu uşurică, curată dar nu superficială.
Pregătirea autorului, de medic psihiatru, se simte în căptuşala fiecărei situaţii discret prezentate, fără comentarii şi concluzii. Efect puternic, prin cuvinte puţine.
N-am avut cum să nu mă gândesc, citind povestirile din volum, că Augustin Cupşa poate a citit şi şi-a însuşit sfaturile date de Cehov în scrisori confraţilor lui - cu simplitatea, cu obiectivitatea, cu aparenta răceală faţă de personaje, cu uitarea de sine atâta vreme cât scrii despre alţi oameni. Poate c-a făcut-o, poate că nu. Rezultatul este un volum impecabil, pur şi simplu frumos, de citit seara pe îndelete, o carte în care se vorbeşte despre oameni ca tine şi-n care:
"Câteva stăncuţe au ţopăit prin zăpadă, apoi şi-au luat zborul şi au trecut prin dreptul parbrizului. În rest, nu s-a întâmplat mare lucru."
"Pe coridor şi-a aprins o ţigară. Coridorul se întindea lung, nemişcat ca un gât de gâscă tăiat pe butuc."
"vânzătorii de bilete plâng în cabina lor cel puţin 5 minute la două ore din motive pe care nu şi le pot explica. Cel mai probabil este vorba de frustrarea faptului că toate sunt trecătoare."
"privea blana lupilor dintr-o cuşcă murdară, două perechi sfrijite care îi fixau lung şi trist şi păreau că se tem şi de picăturile de ploaie."
Din una dintre favoritele mele, povestirea Ochi căprui, sprâncene subţiri, voi alege un fragment atipic care mi se pare că ilustrează foarte bine ideea întregului volum:
Se-ntâmplă lucruri, îşi spuse şi o emoţie vie ca un câmp electrostatic îi cuprinse tot corpul.
Încă se întâmplă lucruri simple.
Să ieşi să umbli prin ploaie şi să arunci cu pietre în râu.
Să împuşti un mexican care nu te iubeşte îndeajuns.
Să fumezi o ţigară în întuneric.
Să vezi luminile din Tokio într-o ilustrată lângă o fată frumoasă.
Să îţi încalţi pantofii pe ascuns şi să o cauţi prin hotel.
Scriu această însemnare de simplă încântare duminică seara, cu un deliciu în faţă: mai am de citit ultima povestire, cea care dă şi titlul volumului. Presimt că o să-mi ardă buricele degetelor să vin să adaug aici ceva. Dar n-o să o fac, şi nu fiindcă computerul va fi stins. Dar luaţi cartea. Încălţaţi-vă pe furiş şi căutaţi-o prin vreun hotel.
Marile bucurii şi marile tristeti, de Augustin Cupşa.
Eu voi spune despre cartea asta de care mă bucur de câteva seri doar atât: că o consider cea mai frumoasă carte de proză românească apărută anul trecut. Marile bucurii şi marile tristeţi, de Augustin Cupşa, a apărut la Editura Trei, în afara colecţiilor, şi frumos îi şade aşa, fiindcă zău că nu seamănă cu nimic şi nu merita să stea lângă nimic, în nici un fel de "mare familie". Cuprinde unsprezece povestiri, cu titluri inspirate şi ademenitoare, precum: Toţi avem nevoie de o îmbrăţişare, Ce-o să se întâmple când mor, De două ori două periuţe de dinţi, Ochi căprui, sprâncene subţiri...
O să mai spun că aşa cum este coperta, aşa e şi interiorul, conţinutul cărţii. Aceste fire firave de plante plutind în aer suntem noi, cei asemenea personajelor din carte, pierduţi pe un discret fond alb - povestirile sunt curate, precise, cu personaje fragile graţie apropierii lentilei, dar foarte bine conturate din tuşe sigure, nimic nu este ostentativ, nimic nu este gros, îngroşat, nu există balast, frazele sunt limpezi şi de o simplitate căutată, deloc uşor de realizat. Avem o carte plăcută, simplă dar nu uşurică, curată dar nu superficială.
Pregătirea autorului, de medic psihiatru, se simte în căptuşala fiecărei situaţii discret prezentate, fără comentarii şi concluzii. Efect puternic, prin cuvinte puţine.
N-am avut cum să nu mă gândesc, citind povestirile din volum, că Augustin Cupşa poate a citit şi şi-a însuşit sfaturile date de Cehov în scrisori confraţilor lui - cu simplitatea, cu obiectivitatea, cu aparenta răceală faţă de personaje, cu uitarea de sine atâta vreme cât scrii despre alţi oameni. Poate c-a făcut-o, poate că nu. Rezultatul este un volum impecabil, pur şi simplu frumos, de citit seara pe îndelete, o carte în care se vorbeşte despre oameni ca tine şi-n care:
"Câteva stăncuţe au ţopăit prin zăpadă, apoi şi-au luat zborul şi au trecut prin dreptul parbrizului. În rest, nu s-a întâmplat mare lucru."
"Pe coridor şi-a aprins o ţigară. Coridorul se întindea lung, nemişcat ca un gât de gâscă tăiat pe butuc."
"vânzătorii de bilete plâng în cabina lor cel puţin 5 minute la două ore din motive pe care nu şi le pot explica. Cel mai probabil este vorba de frustrarea faptului că toate sunt trecătoare."
"privea blana lupilor dintr-o cuşcă murdară, două perechi sfrijite care îi fixau lung şi trist şi păreau că se tem şi de picăturile de ploaie."
Din una dintre favoritele mele, povestirea Ochi căprui, sprâncene subţiri, voi alege un fragment atipic care mi se pare că ilustrează foarte bine ideea întregului volum:
Se-ntâmplă lucruri, îşi spuse şi o emoţie vie ca un câmp electrostatic îi cuprinse tot corpul.
Încă se întâmplă lucruri simple.
Să ieşi să umbli prin ploaie şi să arunci cu pietre în râu.
Să împuşti un mexican care nu te iubeşte îndeajuns.
Să fumezi o ţigară în întuneric.
Să vezi luminile din Tokio într-o ilustrată lângă o fată frumoasă.
Să îţi încalţi pantofii pe ascuns şi să o cauţi prin hotel.
Scriu această însemnare de simplă încântare duminică seara, cu un deliciu în faţă: mai am de citit ultima povestire, cea care dă şi titlul volumului. Presimt că o să-mi ardă buricele degetelor să vin să adaug aici ceva. Dar n-o să o fac, şi nu fiindcă computerul va fi stins. Dar luaţi cartea. Încălţaţi-vă pe furiş şi căutaţi-o prin vreun hotel.
Marile bucurii şi marile tristeti, de Augustin Cupşa.
11 ianuarie 2014
"Grozav aş dori să mă ascund pe undeva vreo cinci ani..."
Cehov - Scrisori
Fragmente din scrisorile
către Al. P. Cehov (frate):
A te lepăda de un subiectivism de căpătat e tot atît de uşor ca a bea o înghiţitură de apă... E destul doar să fii mai cinstit: să nu te amesteci printre eroii romanului tău, să renunţi la tine însuţi măcar pentru o jumătate de oră, să te arunci, pur şi simplu, peste bord.
Mai departe: nu întrebuinţa în bucăţile tale numele prietenilor tăi. Nu e frumos, ba e chiar nedelicat, şi în afară de asta... aceşti prieteni pierd orice respect pentru slova tipărită!
În descrierea naturii, trebuie să alegi amănunte fără importanţă, însă să le grupezi în aşa fel încît, dacă ai închide ochii, după ce ai citit, să-ţi apară o imagine limpede. De pildă, vei căpăta o noapte cu lună dacă vei scrie că pe zăgazul morii un ciob de sticlă spartă sclipea ca o stea strălucitoare şi că umbra neagră a unui cîine sau a unui lup se rostogolea ca o minge de-a lungul lui.
Ţi le scriu toate acestea ca un cititor care ar avea anumite preferinţe. De asemenea, şi ca să nu te simţi singur cînd te vei aşeza la scris. Singurătatea în creaţie e o povară grea.
Principalul e să te fereşti de elementul personal. Piesa n-o să facă doi bani dacă toţi eroii vor semăna cu tine. (...) E ca şi cînd în afară de persoana ta, n-ar mai exista nimic!! Pe cine interesează viaţa mea şi gîndirile noastre? Oamenilor trebuie să le înfăţişezi oameni, nu pe tine însuţi.
Către N. A. Leikin:
...Am scris o povestire... Nu ţi-o trimit de frică să nu te indispună prin lungimea ei. Deoarece mi-a reuşit, n-o s-o dau la nici o revistă din Moscova... Am s-o ascund în geamantan.
Cu mine e şi familia mea, care fierbe, coace şi prăjeşte pe seama veniturilor pe care mi le aduce scrisul. Se poate trăi...
Într-adevăr, literatura nu e o bucată de pîine sigură, şi foarte cuminte ai făcut că te-ai născut înaintea mea, cînd se respira şi se scria mai în voie...
Către D.V. Grigorovici:
La Moscova există un aşa-numit „Cerc literar”: talente şi mediocrităţi de toate vîrstele şi de toate nuanţele se adună o dată pe săptămînă în odaia separată a unui restaurant şi-şi dau drumul la limbă. Dacă m-aş duce acolo şi le-aş citi măcar un fragment din scrisoarea dumneavoastră, mi-ar rîde în nas.
Îmi scriam schiţele aşa cum îşi scriu reporterii însemnările asupra incendiilor: maşinal, aproape inconştient, fără să mă preocup nici de cititor, nici de propria mea persoană... Scriam, silindu-mă pe cît puteam să nu folosesc pentru povestirea respectivă imaginile şi tablourile care-mi erau scumpe şi pe care, numai dumnezeu ştie de ce, le puneam la o parte şi le păstram cu grijă în inima mea.
Prozatorii, treacă-meargă, dar poeţii sînt slabi: oameni fără cultură, fără cunoştinţe şi fără o concepţie de viaţă. Negustorul de vite Kolţov, care nu ştia să scrie corect, era mult mai integru, mai deştept şi mai cult decît toţi tinerii poeţi contemporani la un loc!
Aş vrea să scriu un roman, am un subiect minunat, şi uneori mă cuprinde o dorinţă pătimaşă să mă apuc să-l scriu. Dar, după cît se vede, nu-s în stare. L-am început, însă mi-e frică să merg mai departe.
Către N. P. Cehov (frate):
Adevăratele talente stau totdeauna în umbră, pierdute în mulţime, şi nu le place să facă pe păunul... A spus şi Krîlov că un poloboc gol face mai mult zgomot decît unul plin...
Către M.V. Kiseleva:
De altfel, nu-i cine ştie ce fericire să fii mare scriitor. Mai înainte de toate, trebuie să duci o viaţă mohorîtă... Munceşti de dimineaţă şi pînă noaptea, fără cine ştie ce folos... Bani – cam cîte lacrimi varsă un motan...
Sînt oameni pe care i-ar perverti pînă şi literatura pentru copii, care citesc cu o deosebită plăcere pasajele picante din psaltire şi din pildele lui Solomon, dar sînt şi alţii care, cu cît cunosc mai bine noroiul vieţii, cu atîta sînt mai puri.
Scriitorul trebuie să fie tot atît de obiectiv ca şi chimistul: să renunţe la subiectivismul lui de toate zilele...
Către I.L. Leotiev (Şceglov):
Dar, din păcate, eşti al dracului de subiectiv. N-ar fi trebuit să te descrii pe dumneata. Crede-mă că ar fi fost mult mai bine dacă i-ai fi scos în cale o femeie, căreia să-i fi plasat sentimentele dumitale...
Către A.V. Suvorin:
Ai dreptate cînd pretinzi de la artist conştiinciozitate în muncă, însă confunzi cele două noţiuni: a rezolva problema cu a pune just problema. Numai a doua e obligatorie pentru artist. În Anna Karenina şi în Oneghin nu s-a rezolvat nici o problemă, dar amîndouă opere te satisfac pe deplin numai pentru că pun just toate problemele.
Am cumpărat de la librăria dumitale un volum de Dostoievski şi acum îl citesc. E frumos, dar din cale-afară de lung şi de indiscret.
... Dar ce credeai? Scriu un roman!! (...) Romanul l-am intitulat Povestiri din viaţa prietenilor mei, şi-l scriu sub forma unor schiţe închegate, de sine stătătoare, însă strîns legate între ele prin aceleaşi idei şi personaje şi prin intriga comună.
Sînt prea puţin pasionat. Mai adaugă şi următoarea ţicneală: de doi ani încoace, aşa, din senin, nu-mi mai place să-mi văd operele tipărite, nu mă mai interesează recenziile, succesele, insuccesele şi nici măcar onorariile grase, într-un cuvînt, sînt un prost cît mine de mare!
Grozav aş dori să mă ascund pe undeva vreo cinci ani şi să încep o muncă migăloasă şi serioasă.
E frumoasă lumea lui dumnezeu. Un singur lucru nu e bun: noi, oamenii. (după Sahalin)
...Sahalinul meu e o lucrare academică: mi se va decerna premiul mitropolitului Makarie. Medicina nu mai are dreptul să-mi reproşeze că am fost un trădător, deoarece am adus prinosul cuvenit atît ştiinţei, cît şi pendantismului, cum îi ziceau vechii scriitori. Sînt fericit că în garderoba mea literară va atîrna şi acest halat aspru de puşcărie. Lasă-l să atîrne!
Către A. N. Pleşceev:
Frig al dracului! Şi cînd te gîndeşti că bietele păsări şi-au şi luat zborul spre Rusia... Le mînă dorul de ţară şi dragostea de pămîntul natal. Dacă ar fi ştiut poeţii cîte milioane de păsări cad jertfă dorului şi dragostei pentru pămîntul unde s-au născut, cîte îngheaţă pe drum, ce chinuri îndură în martie şi la începutul lui aprilie, după ce ajung în ţară, de mult le-ar fi înălţat imnuri de slavă... Gîndeşte-te numai la cristei care nu face drumul zburînd, ci alergînd pe jos, sau la gîsca sălbatică, cea care, ca să nu îngheţe, se lasă s-o prindă omul. E greu de trăit pe lumea asta.
Cîtă slugărnicie faţă de cei consacraţi, şi ce aiureală părintească îngăduitoare cînd e vorba de începători! Toţi aceşti critici sînt şi linguşitori, şi laşi: se tem să te laude, se tem să te scuture şi se complac într-o atitudine mijlocie, ştearsă şi mizerabilă.
Către P. I. Ceaikovski:
Vă trimit şi fotografia, şi volumul, şi v-aş trimite chiar şi soarele, dacă ar fi al meu.
Către M. P. Cehova (spre Sahalin):
Şi fiindcă veni vorba de vietăţi domesticite: în odaia de toaletă avem un pui de vulpe îmblînzit. Cînd te speli, stă şi se uită cuminte la tine. Dar dacă nu vede mult timp oameni, i se face urît şi începe să scheaune.
Către Vl. I. Nemirovici-Dancenko:
Ne-am împotmolit pînă peste urechi în profesiunea noastră, care ne-a izolat încetul cu încetul de lumea din afară, şi rezultatul e că avem prea puţin timp liber, prea puţini bani, prea puţine cărţi, citim puţin şi fără tragere de inimă, auzim puţine lucruri şi ieşim prea rar din bîrlogul nostru...
Către L. A. Avilova:
Nu mă scîrbeşte scrisul în sine, ci mediul literar, de care nu te poţi ascunde nicăieri şi de care nu scapi, cum nu scapă pămîntul de atmosferă.
Către A. F. Marks:
Cît despre dl. Ettinger, lucrarea lui Cugetări şi maxime e alcătuită atît de copilăreşte, încît nu se poate vorbi serios despre ea. Pe deasupra, toate aceste „cugetări şi maxime” nu sînt ale mele, ci ale eroilor mei, şi dacă vreun personaj oarecare dintr-o povestire sau dintr-o piesă de-a mea afirmă, de pildă, că trebuie să ucizi sau să furi, asta nu înseamnă că dl. Ettinger are dreptul să mă prezinte ca pe un propovăduitor al hoţiei şi al uciderii.
Către Olga Knipper:
...şi-ţi doresc fericire, şi linişte sufletească, şi o dragoste mare care să ţină cît mai mult – aşa, vreo 15 ani. Ce zici, poate exista o asemenea dragoste? La mine, da, dar la tine, nu.
Scrisorile mele către tine nu mă mulţumesc deloc. După clipele de intensă fericire pe care le-am trăit amîndoi, scrisorile nu ne mai ajung. Ar trebui să fim mereu împreună. Facem un mare păcat că stăm despărţiţi!
Extrase de lectură din
A. P. Cehov, Opere, volumul XII, Scrisori,
Editura pentru Literatură Universală,
Bucureşti, 1963
8 ianuarie 2014
6 ianuarie 2014
"Glava piataia" - comori ruseşti
Pentru fiecare carte cumpărată vreodată în goana unui târg, în spuma unui entuziasm adesea trecător şi de împrumut, există alte zeci, sute de cărţi mai importante care-şi aşteaptă răbdătoare cititorul, mute, nespus de preţioase, în anticariate sau pe okazii sau în biblioteca unui prieten gata să şi le rupă din raftul greu şi să ţi le trimită ţie, doar ţie.
Una dintre cele două bucurii de astăzi este un volumaş alb-negru-verde, un Evgheni Oneghin de Puşkin în original, ediţie apărută la Moscova în 1963, ilustrată, cu micul preţ încă vizibil pe ultima pagină: 30 de copeici. Narodnaia Biblioteca. Am găsit-o pe nimic, printre nimicuri.
Desfacem cele trei ediţii - română, engleză, rusă - şi ni le aşezăm în pat, pe piept, ca nişte fluturi straniu împerecheaţi. Apoi ne zicem să alegem o strofă, oricare. Întâmplarea ne duce, ca întotodeauna, într-un loc fericit. E iarnă, o iarnă ca o toamnă: ninge abia în ianuarie.
Citim în cele trei versiuni şi ne bucurăm straşnic de original - piesa de bază care ne lipsea din povestea spusă aici exact acum un an.
Şi ne întristăm de uriaşa gafă post '89: scosul limbii ruse din şcoli. Am crezut că a căzut comunismul şi gata, trebuie scoasă şi rusa din clase. Mare păcăleală. Comunismul n-a prea căzut până la capăt, poate c-a rămas agăţat undeva de marea şandrama în cădere, însă rusa cea splendidă nu se mai regăseşte pe buzele nicicui. Mii de splendori se vor afunda tot mai tare în praf. Să dezgropăm:
Capitolul 5
I
A fost un an cu toamnă lungă,
Natura iarnă aştepta.
Cu-mbelşugare îndelungă
A nins în ianuar de-abia;
Prin noapte-a treia. La trezire,
Pe geam Tatiana cu uimire
Văzu în zori ograda-n alb,
Şi gard, şi şuri, şi parcul dalb;
Pe sticle horbote de gheaţă,
Tot satul sub zăpezi de-argint,
Şi coţofene-n zbor cu-alint,
Şi culmile purtând pe faţă
Al iernii luminos covor.
Sta totul alb, scânteietor.
(traducerea cu ritm şi rimă a lui George Lesnea)
That year the autumnal weather
was a long time abroad;
nature kept waiting and waiting for winter.
Snow only fell in January,
on the night of the second. Waking early,
Tatiana from the window saw
at morn the whitened yard,
flower beds, roofs, and fence;
delicate patterns on the panes;
the trees in winter silver,
gay magpies outside,
and the hills mellowly spread over
with the resplendent rug of winter.
All's brillant, all is white around.
(traducerea fidelă a lui Vladimir Nabokov)
şi originalul:
Una dintre cele două bucurii de astăzi este un volumaş alb-negru-verde, un Evgheni Oneghin de Puşkin în original, ediţie apărută la Moscova în 1963, ilustrată, cu micul preţ încă vizibil pe ultima pagină: 30 de copeici. Narodnaia Biblioteca. Am găsit-o pe nimic, printre nimicuri.
Desfacem cele trei ediţii - română, engleză, rusă - şi ni le aşezăm în pat, pe piept, ca nişte fluturi straniu împerecheaţi. Apoi ne zicem să alegem o strofă, oricare. Întâmplarea ne duce, ca întotodeauna, într-un loc fericit. E iarnă, o iarnă ca o toamnă: ninge abia în ianuarie.
Citim în cele trei versiuni şi ne bucurăm straşnic de original - piesa de bază care ne lipsea din povestea spusă aici exact acum un an.
Şi ne întristăm de uriaşa gafă post '89: scosul limbii ruse din şcoli. Am crezut că a căzut comunismul şi gata, trebuie scoasă şi rusa din clase. Mare păcăleală. Comunismul n-a prea căzut până la capăt, poate c-a rămas agăţat undeva de marea şandrama în cădere, însă rusa cea splendidă nu se mai regăseşte pe buzele nicicui. Mii de splendori se vor afunda tot mai tare în praf. Să dezgropăm:
Capitolul 5
I
A fost un an cu toamnă lungă,
Natura iarnă aştepta.
Cu-mbelşugare îndelungă
A nins în ianuar de-abia;
Prin noapte-a treia. La trezire,
Pe geam Tatiana cu uimire
Văzu în zori ograda-n alb,
Şi gard, şi şuri, şi parcul dalb;
Pe sticle horbote de gheaţă,
Tot satul sub zăpezi de-argint,
Şi coţofene-n zbor cu-alint,
Şi culmile purtând pe faţă
Al iernii luminos covor.
Sta totul alb, scânteietor.
(traducerea cu ritm şi rimă a lui George Lesnea)
That year the autumnal weather
was a long time abroad;
nature kept waiting and waiting for winter.
Snow only fell in January,
on the night of the second. Waking early,
Tatiana from the window saw
at morn the whitened yard,
flower beds, roofs, and fence;
delicate patterns on the panes;
the trees in winter silver,
gay magpies outside,
and the hills mellowly spread over
with the resplendent rug of winter.
All's brillant, all is white around.
(traducerea fidelă a lui Vladimir Nabokov)
şi originalul:
5 ianuarie 2014
Cehov - Nabokov. "Ne vom odihni..."
Între Cehov şi Nabokov.
E greu de găsit cartea de citit în paralel cu aceea pe care o traduci. Dar e şi mai greu de găsit cartea care poate fi citită imediat după cartea care te-a lăsat cu senzaţia că, pentru o vreme nedefinită, nu o să mai poţi citi nimic după ea.
Te bucuri copilăreşte cînd lectura uneia vine nu doar în prelungirea absolut firească a celeilalte, dar şi a traducerii, iar cînd mai descoperi şi înrudirea întîmplătoare a copertelor, atunci chiar că începi să rîzi deodată singur lîngă pervaz, între o crăciuniţă şi-o violetă, ca de-o farsă prietenească dintr-o lume de dincolo.
Din Cursuri de literatură rusă, de Vladimir Nabokov:
Cehov nu s-a amestecat niciodată în mişcări politice, nu pentru că ar fi fost indiferent la necazurile oamenilor simpli din vechiul regim, ci pentru că simţea că nu era predestinat pentru activitate politică: şi el îşi servea poporul, dar altfel. (...) toată viaţa şi-a ridicat vocea împotriva oricărui fel de nedreptate; a făcut-o însă ca scriitor. Cehov era în primul rând un individualist şi un artist. Aşa că nu-i era uşor să se alăture partidelor: protestul împotriva nedreptăţii şi brutalităţii purta amprenta propriei lui personalităţi. De obicei, criticii care scriu despre Cehov repetă că nu reuşesc să înţeleagă ce l-a făcut, în 1890, să plece în călătoria primejdioasă şi obositoare spre Insula Sahalin, pentru a studia viaţa condamnaţilor de drept comun.
Din Cehov, de Henri Troyat:
Visa la o disciplină de ascet chiar pentru sine. "Dacă la mănăstiri s-ar primi oameni fără credinţă şi dacă s-ar putea să fiu scutit de rugăciuni, m-aş face călugăr", îi va spune el un an mai târziu lui Suvorin. Cum să împace viaţa cu scrisul?
Acum, atât cunoscătorii, cât şi marele public erau de acord să salute în persoana lui Cehov un maestru de mare anvergură. Venind aşadar după Gogol, Dostoievski, Goncearov, Turgheniev, Tolstoi, ce aducea el atât de nou pentru a justifica admiraţia nemărginită a contemporanilor? În primul rând, sinceritatea şi măsura. Iluştrii săi predecesori erau, fiecare în felul său, nişte pătimaşi. Uimeau prin vorbele exagerate, prin lirismul descrierilor, prin vraja somptuoasă a limbajului. El, cel dintâi, voia să vorbească şoptit, confidenţial.
Unchiul Vania şi Sonia vor rămâne pe loc şi vor continua să muncească, în uitare de sine, pentru bunăstarea şi renumele profesorului, căruia îi vor trimite, ca şi în trecut, veniturile moşiei. Astfel, încă o dată, mediocritatea triumfă, iar mărinimia este batjocorită. Aici, toţi protagoniştii sunt marcaţi de înfrângere.
(...)
"N-ai ştiut ce-i bucuria în viaţă, unchiule Vania, dar mai ai răbdare puţin... Ne vom odihni... ne vom odihni..." Pentru aceste fiinţe fragile, resemnarea continuă să fie cea mai bună atitudine în faţa loviturilor sorţii. De la începutul acţiunii, ei ştiu că, orice ar face, vor fi striviţi. Poate chiar îşi doresc inconştient acest umil sacrificiu? Tihna celor neînsemnaţi.
E greu de găsit cartea de citit în paralel cu aceea pe care o traduci. Dar e şi mai greu de găsit cartea care poate fi citită imediat după cartea care te-a lăsat cu senzaţia că, pentru o vreme nedefinită, nu o să mai poţi citi nimic după ea.
Te bucuri copilăreşte cînd lectura uneia vine nu doar în prelungirea absolut firească a celeilalte, dar şi a traducerii, iar cînd mai descoperi şi înrudirea întîmplătoare a copertelor, atunci chiar că începi să rîzi deodată singur lîngă pervaz, între o crăciuniţă şi-o violetă, ca de-o farsă prietenească dintr-o lume de dincolo.
Din Cursuri de literatură rusă, de Vladimir Nabokov:
Cehov nu s-a amestecat niciodată în mişcări politice, nu pentru că ar fi fost indiferent la necazurile oamenilor simpli din vechiul regim, ci pentru că simţea că nu era predestinat pentru activitate politică: şi el îşi servea poporul, dar altfel. (...) toată viaţa şi-a ridicat vocea împotriva oricărui fel de nedreptate; a făcut-o însă ca scriitor. Cehov era în primul rând un individualist şi un artist. Aşa că nu-i era uşor să se alăture partidelor: protestul împotriva nedreptăţii şi brutalităţii purta amprenta propriei lui personalităţi. De obicei, criticii care scriu despre Cehov repetă că nu reuşesc să înţeleagă ce l-a făcut, în 1890, să plece în călătoria primejdioasă şi obositoare spre Insula Sahalin, pentru a studia viaţa condamnaţilor de drept comun.
Din Cehov, de Henri Troyat:
Visa la o disciplină de ascet chiar pentru sine. "Dacă la mănăstiri s-ar primi oameni fără credinţă şi dacă s-ar putea să fiu scutit de rugăciuni, m-aş face călugăr", îi va spune el un an mai târziu lui Suvorin. Cum să împace viaţa cu scrisul?
Acum, atât cunoscătorii, cât şi marele public erau de acord să salute în persoana lui Cehov un maestru de mare anvergură. Venind aşadar după Gogol, Dostoievski, Goncearov, Turgheniev, Tolstoi, ce aducea el atât de nou pentru a justifica admiraţia nemărginită a contemporanilor? În primul rând, sinceritatea şi măsura. Iluştrii săi predecesori erau, fiecare în felul său, nişte pătimaşi. Uimeau prin vorbele exagerate, prin lirismul descrierilor, prin vraja somptuoasă a limbajului. El, cel dintâi, voia să vorbească şoptit, confidenţial.
Unchiul Vania şi Sonia vor rămâne pe loc şi vor continua să muncească, în uitare de sine, pentru bunăstarea şi renumele profesorului, căruia îi vor trimite, ca şi în trecut, veniturile moşiei. Astfel, încă o dată, mediocritatea triumfă, iar mărinimia este batjocorită. Aici, toţi protagoniştii sunt marcaţi de înfrângere.
(...)
"N-ai ştiut ce-i bucuria în viaţă, unchiule Vania, dar mai ai răbdare puţin... Ne vom odihni... ne vom odihni..." Pentru aceste fiinţe fragile, resemnarea continuă să fie cea mai bună atitudine în faţa loviturilor sorţii. De la începutul acţiunii, ei ştiu că, orice ar face, vor fi striviţi. Poate chiar îşi doresc inconştient acest umil sacrificiu? Tihna celor neînsemnaţi.
3 ianuarie 2014
Proza scurtă - Best of
Câteva dintre răspunsurile mele la diverse anchete pe tema prozei scurte, la apariţia Best of - proza scurtă a anilor 2000, Editura Polirom, 2013, editor Marius Chivu.
Pe Filme-carti.ro
- De ce proză scurtă? Credeţi că proza scurtă are mai multe şanse de a ajunge la cititori decât romanele? Sau există un public "specializat" care preferă proza scurtă romanelor sau altor genuri literare?
Tocmai răspundeam la altă anchetă, unde eram întrebaţi de ce nu se citeşte proza scurtă. Circulă, iată, fel şi fel de mituri. Eu, în calitate de cititor, fac rareori diferenţa între roman şi proză scurtă, când merg la librărie ca să-mi iau o poveste, nişte poveşti. Iau cărţile în primul rând în funcţie de autor. De multe ori, prefer volumele de proză scurtă – ele sunt ca albumele de muzică, este imposibil să nu găseşti una, două, cinci piese preferate. La roman, dacă nu-ţi place concertul, ce faci? Pleci la pauză.
- Premiul Nobel pentru literatură din 2013 a fost decernat unei autoare de proză scurtă. Ca să îl parafrazăm pe acelaşi Marius Chivu, noi de ce nu avem proză scurtă? Sau avem? Credeţi că acest premiu Nobel va determina o creştere a interesului cititorilor pentru acest gen literar, plasat până acum în umbra romanului?
Bineînţeles că avem proză scurtă. Avem unele edituri care, însă, se feresc de ea ca de otravă. De ce? Nu ştiu eu. Din fericire, există şi altele care o publică, ba chiar care au, mai nou, colecţii dedicate prozei scurte (vezi Minutar, la Casa de Pariuri Literare). Cred că premiul Nobel nu are nici o legătură cu preferinţele de lectură. Poate creează doar o efervescenţă de moment. Se atrage atenţia asupra unui autor, nicidecum asupra unui gen. Daţi-mi voie să râd amar când se vorbeşte de Nobel ca despre un car care va trage după el proza scurtă. E un tablou hilar, şi dacă te uiţi din faţă, şi dacă te uiţi din spate.
- Cum aţi privim vestea că una sau unele dintre prozele dvs. scurte vor fi incluse în "cele mai bune texte ale anilor 2000"? Cum au decurs "negocierile" cu Marius Chivu?
Vestea am primit-o cam uimită, după mai multe telefoane la care tot ratam să răspund. N-au existat negocieri. Antologatorul a ales, eu am fost de acord. Cum anul acesta mi-au mai fost incluse texte în alte cinci antologii (nu doar de proză scurtă), m-am bucurat că alegerile nu s-au suprapus.
- Reprezintă povestirile publicate în ”Best of” cele mai bune proze scurte ale dvs.? V-aţi lăsat la mâna lui Marius Chivu sau aţi propus un alt text?
Am răspuns în cadrul întrebării de mai sus. Nu, nu aş fi propus alt text.
- Există, probabil, autori care se vor simţi nedreptăţiţi că nu au fost incluşi în acest volum de "Best of". Dacă v-aţi pune în pielea editorului/coordonatorului, pe care dintre prozatorii lipsă, prietenii dvs. sau nu, i-aţi include într-un volum II şi care sunt textele propuse?
Volumul este opera unei persoane, aşadar reflectă gustul său şi respectă anumite criterii. M-am gândit însă la doi prozatori pe care îi apreciez şi care sunt incluşi, de exemplu, în antologia de nuvele româneşti apărută anul acesta în Suedia. Este vorba despre Bogdan O. Popescu şi Augustin Cupşa. Dar aşa, oricine e liber să facă o antologie, după alte criterii şi alte gusturi...
- Internetul ar putea fi un spaţiu potrivit pentru publicarea de proză scurtă. Aţi publicat lucrări pe Internet înainte ca acestea să apară în presa literară sau în volume tipărite? Dacă nu, de ce nu? Dacă da, care credeţi că sunt avantajele şi deosebirile?
În general, nu public pe internet şi nici în reviste înainte de apariţia în volum. Dacă mai scapă ceva, se întâmplă rar. Fiindcă nu ştiu niciodată ce şi cum includ într-un volum şi finisez vreme îndelungată, revin mult pe texte. Singurul loc cu care colaborez în mod constant este revista Tiuk!, şi asta fiindcă are grijă mereu Mihail Vakulovski să-mi ceară texte, omul e de o agilitate grozavă. Cedez, trimit fragmente de traduceri, uneori te miri ce alte texte… Dar în general ce pregătesc pentru un volum nu prea iese pe uşă. Nu povestesc niciodată când scriu, ce scriu, ar fi ucigător. Îmi place şi să surprind…
- Avalanşa de literatură internaţională contemporană, publicată şi consumată cu plăcere de cititorii români, vă inhibă, vă provoacă, vă motivează sau, dimpotrivă, vă lasă indiferent?
Dar eu sunt un cititor, înainte de-a fi scriitor. Şi sunt un cititor în primul rând de literatură universală. Este logic: dacă ne uităm la un glob pământesc de jucărie, uite ce mare-i lumea şi uite şi bucăţica asta care suntem „noi”. Trebuie să fii nebun să aparţii unui loc, să crezi în supremaţia unui loc.
- Ce vă mână la ”luptă”? Ce vă motivează să continuaţi să scrieţi şi să publicaţi?
Nu ştiu. Dar cred că de obicei scriu din dorinţa de a crea un gol în realitatea sufocantă, pentru a strecura şi creşte acolo ceea ce este imaginar şi este preţios prin chiar faptul că altfel, fără tine, nu există. Să public, însă, sunt prea puţin motivată. Este pur şi simplu obositor. Să fii motivat este obositor.
- Cum percepeţi dvs., ca scriitor, publicul cititor al literaturii române contemporane?
Nu ştiu, nu îl cunosc, chiar nu am idee. Am depus un CV în vara asta pentru un post de librar, dar nu mi-a răspuns nimeni. E şi asta ceva, nu?
(Filme-carti.ro - 10, 16 decembrie)
***
Pe Bookaholic.ro
- Care sunt provocările scrierii de proză scurtă și de ce credeți că nu se prea citește acest gen la noi?
Provocările? La fel ca în cazul oricărui alt gen: să ai o temă în care crezi, să ai un subiect, apoi să simţi motivaţia aceea ca un freamăt care să te împingă zi după zi, până când chiar nu se mai poate, şi scrii. Să decupezi. Să extragi un mic ciob de realitate, să vii foarte, foarte aproape de el, să te uiţi prin el, să spui simplu, să ascunzi firele, hăţişurile, dar ele să existe, undeva în spate, într-un fundal intuibil, descifrabil. Să aibă totul simplitatea aparentă a unui fulg de zăpadă poposit pe un geam. La o privire atentă, să înţelegi că fulgul este, de fapt, unic şi grozav de complex. Dar el s-a şi topit între timp. Să ai senzaţia, tu, cititor, că ţi-a scăpat ceva, ceva esenţial. Să ieşi din casă cu povestea în minte şi să te gândeşti la ceva-ul acesta. Aşa e pentru mine povestea ideală.
Nu se prea citeşte? Nu cred. Şi cred că acesta este, numai în ultima vreme, un balon de săpun, periculos de lansat şi de suflat de colo, colo, o poveste gonflabilă mincinoasă. Se citeşte. Se şi scrie, se şi citeşte. Sincopa e la mijloc: la editori. La unele dintre edituri, care nu publică volume de proză scurtă, pe motiv că “nu se citeşte”. Ba nu, că “nu se vinde”. În spatele lor, e scriitorul care adună volume. În faţa lor, e cititorul care aşteaptă. Cât i se va da, atâta va citi.
(o anchetă de Eli Bădică, Bookaholic.ro, 11 decembrie)
***
În Suplimentul de cultură
Vă place hitul? Căutaţi tot albumul!
S-a tot vorbit, de ceva ani încoace, de soarta grea a prozei scurte. "Producţia" – la ceasul recoltei, cînd trece treierătoarea peste cărţile anului – e slabă, se zicea. De fapt, apar destule cărţi, mai mult sau mai puţin vizibile, însă de scris se scrie mult mai mult. Dificultatea cea mare cade în cîrca autorului – e greu să publici o carte de povestiri, schiţe, nuvele. Şi uneori e greu să te mai mobilizezi cînd un editor îţi refuză cartea fără ca măcar să îţi ceară manuscrisul. Proză scurtă? Povestiri? Nu, mulţumesc, nici nu mi-o arăta, nu se vinde. (Nu este loc aici să povestesc ce am aflat că ascunde de fapt acel “nu se vinde”, la un festival de proză scurtă din Serbia – nicidecum lipsa de dorinţă a cititorilor.)
Problema nu este una legată de producţie – fiindcă producător nu este decît scriitorul, adunîndu-şi cu migală cele vreo trei sute de mii de semne în vreo duzină sau mai mult de poveşti... – ci de recoltare: trebuie să mai existe şi editori dispuşi să strîngă recolta şi să vîndă ceea ce se scrie. Altfel, scriitorul rămîne ca ţăranul cu roşiile de grădină la şosea, fluierînd în urma TIR-urilor care gonesc greoaie cu romanele spre supermarket.
La noi, Casa de Pariuri Literare este o excepţie: singura editură din România care are în seria Proză o colecţie de proză scurtă – Minutar.
Citesc proză scurtă, din orice colţ al lumii ar veni ea, şi scriu proză scurtă sau orice am chef – nu mă pot gîndi nici moartă la ce se publică, la ce se vinde, cred că lucrul ăsta m-ar urîţi mai mult decît mă urîţeşte deja, să zicem, calculul plăţii pentru o traducere dragă.
Best of proza scurtă a anilor 2000 poate repara nedreptăţi, atrăgînd atenţia asupra unor volume nepromovate la modul la care se promovează (şi premiază) romanul. Sper ca această carte să funcţioneze ca un program radiofonic: ascultînd şi îndrăgind “hitul” difuzat – povestirea aleasă de Marius Chivu în antologie – ascultătorul să-şi caute tot albumul. Trebuie să mai fie şi altceva pe-acolo.
(Suplimentul de cultură, 2 decembrie)
Pe Filme-carti.ro
- De ce proză scurtă? Credeţi că proza scurtă are mai multe şanse de a ajunge la cititori decât romanele? Sau există un public "specializat" care preferă proza scurtă romanelor sau altor genuri literare?
Tocmai răspundeam la altă anchetă, unde eram întrebaţi de ce nu se citeşte proza scurtă. Circulă, iată, fel şi fel de mituri. Eu, în calitate de cititor, fac rareori diferenţa între roman şi proză scurtă, când merg la librărie ca să-mi iau o poveste, nişte poveşti. Iau cărţile în primul rând în funcţie de autor. De multe ori, prefer volumele de proză scurtă – ele sunt ca albumele de muzică, este imposibil să nu găseşti una, două, cinci piese preferate. La roman, dacă nu-ţi place concertul, ce faci? Pleci la pauză.
- Premiul Nobel pentru literatură din 2013 a fost decernat unei autoare de proză scurtă. Ca să îl parafrazăm pe acelaşi Marius Chivu, noi de ce nu avem proză scurtă? Sau avem? Credeţi că acest premiu Nobel va determina o creştere a interesului cititorilor pentru acest gen literar, plasat până acum în umbra romanului?
Bineînţeles că avem proză scurtă. Avem unele edituri care, însă, se feresc de ea ca de otravă. De ce? Nu ştiu eu. Din fericire, există şi altele care o publică, ba chiar care au, mai nou, colecţii dedicate prozei scurte (vezi Minutar, la Casa de Pariuri Literare). Cred că premiul Nobel nu are nici o legătură cu preferinţele de lectură. Poate creează doar o efervescenţă de moment. Se atrage atenţia asupra unui autor, nicidecum asupra unui gen. Daţi-mi voie să râd amar când se vorbeşte de Nobel ca despre un car care va trage după el proza scurtă. E un tablou hilar, şi dacă te uiţi din faţă, şi dacă te uiţi din spate.
- Cum aţi privim vestea că una sau unele dintre prozele dvs. scurte vor fi incluse în "cele mai bune texte ale anilor 2000"? Cum au decurs "negocierile" cu Marius Chivu?
Vestea am primit-o cam uimită, după mai multe telefoane la care tot ratam să răspund. N-au existat negocieri. Antologatorul a ales, eu am fost de acord. Cum anul acesta mi-au mai fost incluse texte în alte cinci antologii (nu doar de proză scurtă), m-am bucurat că alegerile nu s-au suprapus.
- Reprezintă povestirile publicate în ”Best of” cele mai bune proze scurte ale dvs.? V-aţi lăsat la mâna lui Marius Chivu sau aţi propus un alt text?
Am răspuns în cadrul întrebării de mai sus. Nu, nu aş fi propus alt text.
- Există, probabil, autori care se vor simţi nedreptăţiţi că nu au fost incluşi în acest volum de "Best of". Dacă v-aţi pune în pielea editorului/coordonatorului, pe care dintre prozatorii lipsă, prietenii dvs. sau nu, i-aţi include într-un volum II şi care sunt textele propuse?
Volumul este opera unei persoane, aşadar reflectă gustul său şi respectă anumite criterii. M-am gândit însă la doi prozatori pe care îi apreciez şi care sunt incluşi, de exemplu, în antologia de nuvele româneşti apărută anul acesta în Suedia. Este vorba despre Bogdan O. Popescu şi Augustin Cupşa. Dar aşa, oricine e liber să facă o antologie, după alte criterii şi alte gusturi...
- Internetul ar putea fi un spaţiu potrivit pentru publicarea de proză scurtă. Aţi publicat lucrări pe Internet înainte ca acestea să apară în presa literară sau în volume tipărite? Dacă nu, de ce nu? Dacă da, care credeţi că sunt avantajele şi deosebirile?
În general, nu public pe internet şi nici în reviste înainte de apariţia în volum. Dacă mai scapă ceva, se întâmplă rar. Fiindcă nu ştiu niciodată ce şi cum includ într-un volum şi finisez vreme îndelungată, revin mult pe texte. Singurul loc cu care colaborez în mod constant este revista Tiuk!, şi asta fiindcă are grijă mereu Mihail Vakulovski să-mi ceară texte, omul e de o agilitate grozavă. Cedez, trimit fragmente de traduceri, uneori te miri ce alte texte… Dar în general ce pregătesc pentru un volum nu prea iese pe uşă. Nu povestesc niciodată când scriu, ce scriu, ar fi ucigător. Îmi place şi să surprind…
- Avalanşa de literatură internaţională contemporană, publicată şi consumată cu plăcere de cititorii români, vă inhibă, vă provoacă, vă motivează sau, dimpotrivă, vă lasă indiferent?
Dar eu sunt un cititor, înainte de-a fi scriitor. Şi sunt un cititor în primul rând de literatură universală. Este logic: dacă ne uităm la un glob pământesc de jucărie, uite ce mare-i lumea şi uite şi bucăţica asta care suntem „noi”. Trebuie să fii nebun să aparţii unui loc, să crezi în supremaţia unui loc.
- Ce vă mână la ”luptă”? Ce vă motivează să continuaţi să scrieţi şi să publicaţi?
Nu ştiu. Dar cred că de obicei scriu din dorinţa de a crea un gol în realitatea sufocantă, pentru a strecura şi creşte acolo ceea ce este imaginar şi este preţios prin chiar faptul că altfel, fără tine, nu există. Să public, însă, sunt prea puţin motivată. Este pur şi simplu obositor. Să fii motivat este obositor.
- Cum percepeţi dvs., ca scriitor, publicul cititor al literaturii române contemporane?
Nu ştiu, nu îl cunosc, chiar nu am idee. Am depus un CV în vara asta pentru un post de librar, dar nu mi-a răspuns nimeni. E şi asta ceva, nu?
(Filme-carti.ro - 10, 16 decembrie)
***
Pe Bookaholic.ro
- Care sunt provocările scrierii de proză scurtă și de ce credeți că nu se prea citește acest gen la noi?
Provocările? La fel ca în cazul oricărui alt gen: să ai o temă în care crezi, să ai un subiect, apoi să simţi motivaţia aceea ca un freamăt care să te împingă zi după zi, până când chiar nu se mai poate, şi scrii. Să decupezi. Să extragi un mic ciob de realitate, să vii foarte, foarte aproape de el, să te uiţi prin el, să spui simplu, să ascunzi firele, hăţişurile, dar ele să existe, undeva în spate, într-un fundal intuibil, descifrabil. Să aibă totul simplitatea aparentă a unui fulg de zăpadă poposit pe un geam. La o privire atentă, să înţelegi că fulgul este, de fapt, unic şi grozav de complex. Dar el s-a şi topit între timp. Să ai senzaţia, tu, cititor, că ţi-a scăpat ceva, ceva esenţial. Să ieşi din casă cu povestea în minte şi să te gândeşti la ceva-ul acesta. Aşa e pentru mine povestea ideală.
Nu se prea citeşte? Nu cred. Şi cred că acesta este, numai în ultima vreme, un balon de săpun, periculos de lansat şi de suflat de colo, colo, o poveste gonflabilă mincinoasă. Se citeşte. Se şi scrie, se şi citeşte. Sincopa e la mijloc: la editori. La unele dintre edituri, care nu publică volume de proză scurtă, pe motiv că “nu se citeşte”. Ba nu, că “nu se vinde”. În spatele lor, e scriitorul care adună volume. În faţa lor, e cititorul care aşteaptă. Cât i se va da, atâta va citi.
(o anchetă de Eli Bădică, Bookaholic.ro, 11 decembrie)
***
În Suplimentul de cultură
Vă place hitul? Căutaţi tot albumul!
S-a tot vorbit, de ceva ani încoace, de soarta grea a prozei scurte. "Producţia" – la ceasul recoltei, cînd trece treierătoarea peste cărţile anului – e slabă, se zicea. De fapt, apar destule cărţi, mai mult sau mai puţin vizibile, însă de scris se scrie mult mai mult. Dificultatea cea mare cade în cîrca autorului – e greu să publici o carte de povestiri, schiţe, nuvele. Şi uneori e greu să te mai mobilizezi cînd un editor îţi refuză cartea fără ca măcar să îţi ceară manuscrisul. Proză scurtă? Povestiri? Nu, mulţumesc, nici nu mi-o arăta, nu se vinde. (Nu este loc aici să povestesc ce am aflat că ascunde de fapt acel “nu se vinde”, la un festival de proză scurtă din Serbia – nicidecum lipsa de dorinţă a cititorilor.)
Problema nu este una legată de producţie – fiindcă producător nu este decît scriitorul, adunîndu-şi cu migală cele vreo trei sute de mii de semne în vreo duzină sau mai mult de poveşti... – ci de recoltare: trebuie să mai existe şi editori dispuşi să strîngă recolta şi să vîndă ceea ce se scrie. Altfel, scriitorul rămîne ca ţăranul cu roşiile de grădină la şosea, fluierînd în urma TIR-urilor care gonesc greoaie cu romanele spre supermarket.
La noi, Casa de Pariuri Literare este o excepţie: singura editură din România care are în seria Proză o colecţie de proză scurtă – Minutar.
Citesc proză scurtă, din orice colţ al lumii ar veni ea, şi scriu proză scurtă sau orice am chef – nu mă pot gîndi nici moartă la ce se publică, la ce se vinde, cred că lucrul ăsta m-ar urîţi mai mult decît mă urîţeşte deja, să zicem, calculul plăţii pentru o traducere dragă.
Best of proza scurtă a anilor 2000 poate repara nedreptăţi, atrăgînd atenţia asupra unor volume nepromovate la modul la care se promovează (şi premiază) romanul. Sper ca această carte să funcţioneze ca un program radiofonic: ascultînd şi îndrăgind “hitul” difuzat – povestirea aleasă de Marius Chivu în antologie – ascultătorul să-şi caute tot albumul. Trebuie să mai fie şi altceva pe-acolo.
(Suplimentul de cultură, 2 decembrie)
1 ianuarie 2014
Dorinţe şi halucinaţii pentru 2014
Dacă n-ar fi decât o simplă noapte între o zi de marţi şi una de miercuri, multe i-aş cere trecerii dintre ani. Dacă aş crede că există cu adevărat o falie miraculoasă care desparte un an de altul, atunci, da, poate că mi-aş dori.
Mi-aş dori să dispară toată clasa politică, iar ceea ce am visat ca nişte pui scăpaţi din curţile noastre în ’89, fragili şi naivi îmbătându-ne cu vişinată de casă, să devină ca prin minune adevărat. Dar visul este acum încă şi mai de neimaginat în detalii; acum ştim şi mai neclar cum şi la ce să visăm, fundalul e altul, direcţia greşită.
Mi-aş dori să dispară parlamentarii, absolut toţi. Şi clădirea blestemată în care îşi au birourile, şi moşiile lor toate, şi neamurile lor toate. Mi-aş dori să dispară cumva şi mastodontul politic de deasupra lor, cel care se preface că există pentru binele nostru şi care ne ticluieşte, cu binişorul şi spre mândria noastră, alte şi alte porcării în uniformă.
Mi-aş dori, nu fără nici o legătură, să am deodată bunicii la ţară pe care nu i-am avut niciodată şi să petrec în curtea lor, mutându-mă de pe o băncuţă la fântână şi de la fântână la gard, aşa, măcar o după-amiază pe an. Anul nou! Cu apă curată, linişte, mere şi caise smulse direct din pomi.
Mi-aş mai dori, dacă tot se poate, ca deodată să se petreacă un miracol şi să vezi îmbulzeală la o carte nouă, caldă, străină, care a aşteptat câteva decenii ca să fie tradusă, o îmbulzeală măcar cu o persoană mai mare decât la apariţia plachetei vreunui crud autor român care n-a aşteptat nici o lună, nu zic un an, ca să i se răcească manuscrisul. Dar vai de autorul fără prieteni în viaţă, în ţară, în oraş sau pe Facebook. Mi-aş dori să se scrie despre cărţile astea din literatura universală, tot aşa, măcar o literă mai mult decât se scrie acum. Cu o literă mai mult decât se scrie despre cele româneşti şi noi, ştiu, asta nu poţi cere nici măcar în vis.
Mi-aş dori ca şi traducătorii de carte să poată trăi din ceea ce fac, aşa cum pot - prost, dar pot - lăcătuşii, profesorii universitari, librarii, medicii, tâmplarii, profesorii, vânzătoarele, piariştii, chelnerii, curierii sau inginerii, orice om care lucrează în fiecare zi ceva şi este plătit pentru asta lunar, cu cât o fi, dar lunar.
Mi-aş dori să nu mai fie blamate pisicile pe internet. Fiindcă, se ştie, pisica e „un înţelept”. Să dispară însă imaginile aburinde peste care sunt scrise cuvinte de înţelepciune. Torturile.
Şi, dacă tot halucinăm cu osârdie, mi-aş dori ca fiecare câine al străzii să primească din senin un os bun de ros, cărnos, şi o pălmuţă caldă pe frunte.
Dar trebuie să fii nebun să speri şi numai la un singur lucru din toate acestea, trebuie să fii nebun să speri că şi numai un lucru s-ar putea întâmpla aşa, din senin, într-o noapte de marţi spre miercuri. Ştie oricine, ar trebui să fie măcar sâmbătă spre duminică.
La mulţi ani!
(publicat iniţial pe blogul de pe adevărul.ro)
Mi-aş dori să dispară toată clasa politică, iar ceea ce am visat ca nişte pui scăpaţi din curţile noastre în ’89, fragili şi naivi îmbătându-ne cu vişinată de casă, să devină ca prin minune adevărat. Dar visul este acum încă şi mai de neimaginat în detalii; acum ştim şi mai neclar cum şi la ce să visăm, fundalul e altul, direcţia greşită.
Mi-aş dori să dispară parlamentarii, absolut toţi. Şi clădirea blestemată în care îşi au birourile, şi moşiile lor toate, şi neamurile lor toate. Mi-aş dori să dispară cumva şi mastodontul politic de deasupra lor, cel care se preface că există pentru binele nostru şi care ne ticluieşte, cu binişorul şi spre mândria noastră, alte şi alte porcării în uniformă.
Mi-aş dori, nu fără nici o legătură, să am deodată bunicii la ţară pe care nu i-am avut niciodată şi să petrec în curtea lor, mutându-mă de pe o băncuţă la fântână şi de la fântână la gard, aşa, măcar o după-amiază pe an. Anul nou! Cu apă curată, linişte, mere şi caise smulse direct din pomi.
Mi-aş mai dori, dacă tot se poate, ca deodată să se petreacă un miracol şi să vezi îmbulzeală la o carte nouă, caldă, străină, care a aşteptat câteva decenii ca să fie tradusă, o îmbulzeală măcar cu o persoană mai mare decât la apariţia plachetei vreunui crud autor român care n-a aşteptat nici o lună, nu zic un an, ca să i se răcească manuscrisul. Dar vai de autorul fără prieteni în viaţă, în ţară, în oraş sau pe Facebook. Mi-aş dori să se scrie despre cărţile astea din literatura universală, tot aşa, măcar o literă mai mult decât se scrie acum. Cu o literă mai mult decât se scrie despre cele româneşti şi noi, ştiu, asta nu poţi cere nici măcar în vis.
Mi-aş dori ca şi traducătorii de carte să poată trăi din ceea ce fac, aşa cum pot - prost, dar pot - lăcătuşii, profesorii universitari, librarii, medicii, tâmplarii, profesorii, vânzătoarele, piariştii, chelnerii, curierii sau inginerii, orice om care lucrează în fiecare zi ceva şi este plătit pentru asta lunar, cu cât o fi, dar lunar.
Mi-aş dori să nu mai fie blamate pisicile pe internet. Fiindcă, se ştie, pisica e „un înţelept”. Să dispară însă imaginile aburinde peste care sunt scrise cuvinte de înţelepciune. Torturile.
Şi, dacă tot halucinăm cu osârdie, mi-aş dori ca fiecare câine al străzii să primească din senin un os bun de ros, cărnos, şi o pălmuţă caldă pe frunte.
Dar trebuie să fii nebun să speri şi numai la un singur lucru din toate acestea, trebuie să fii nebun să speri că şi numai un lucru s-ar putea întâmpla aşa, din senin, într-o noapte de marţi spre miercuri. Ştie oricine, ar trebui să fie măcar sâmbătă spre duminică.
La mulţi ani!
(publicat iniţial pe blogul de pe adevărul.ro)
30 decembrie 2013
2013 - producţia de pepeni; arta topiară; versiforul
Ca să nu ne mai simţim chiar aşa de lepre, paraziţi, pierde-vară-şi-cînd-e-iarnă, ne gîndim la sfîrşit de an care-o fi fost producţia de pepeni. Peste senzaţia că 2013 a fost un an absolut încremenit într-o singură şi adorabilă carte, iar aceea este Darul lui Nabokov, scot din dulăpior şi înşir pe birou cam aşa:
Cinci antologii - în ordinea apariţiei: Antologia pieselor prezentate în secţiunea "spectacole-lectură" - Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 2013, selecţie de Ioana Mălău, Editura Nemira; Skrapliv - nuvele româneşti, antologie apărută în Suedia; Best of proza scurtă a anilor 2000, editor Marius Chivu, Editura Polirom; 10 +, antologie de proză Tiuk!, editor Mihail Vakulovski, Ed. Tracus Arte; şi mignona Cu faţa la perete, coordonatori Bogdan Munteanu şi Marius Aldea.
Mă opresc la antologia de la festivalul de teatru. Volumul are 980 de pagini, este bilingv, cuprinde cele 8 piese jucate în festival. Piesa "Roşu, roşu, catifea" am scris-o la începutul anului anume pentru festival (o dramatizare a nuvelei) - este singurul meu text inedit din aceste antologii. Traducere în limba engleză de Anca Bărbulescu.
Cu traducerile, e simplu:
Darul şi iar Darul.
Şi Tristeţile unui american a apărut anul acesta, însă cartea am tradus-o în toamna trecută.
Tot la traduceri, spectacolul Absolventul, care se joacă la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, în regia lui Theodor Cristian Popescu. Din păcate, nu mi-am permis să ajung să îl văd. Rămîne unul dintre marile regrete la final de an, mai ales că aud că a ieşit grozav.
Simfonia animalieră nu a ieşit, după promisiuni, alegerea copertei şi amînări pe ultima sută de metri.
Iar Mereu-Mereu şi dragostea măiastră - un basm într-o mie de versuri, scris în toamna asta, presimt că nu va fi dat nicăieri spre publicare şi va rămîne doar o insulă de bucurie personală, îmbrăţişare de tristeţi şi adaptare la o lume nouă - casa atît de liniştită din Bucureşti.
Punem punct sub o dragă veioză cu abajur de sticlă lucrat manual care ne promite marea şi cu sarea dacă vom petrece mult timp lîngă dumneaei. Şi-i promitem - da, da, prietena mea - nu doar fiindcă noi credem teribil în statuile pentru traducători (artă topiară!), şi-n aplecarea neţărmurită, de-a dreptul hulpavă, a nesăţiosului cititor şi-a criticului asupra cărţilor din literatura universală traduse la noi cu decenii sau aproape un secol întîrziere, şi-n alte asemenea parfumuri pe care obişnuiesc să le şoptească pe înserate ele, abajururile de sticlă lucrate manual.
Veiozele mint întotdeauna mai frumos decît oamenii.
Atelier
Mă-mbrac prin camere, rimez, mă legăn
Prin toată casa, strâns ţinând un pieptăn
Sau un încălţător care devine
Lingura mea de ou. La prânz, de tine
Sunt dus la bibliotecă. Cina-i gata
La şase jumătate. Iar ciudata
Mea muză, versiforul, nu mă lasă,
E-n bancă, şi-n maşină, şi la masă.
(...)
Dulce, ziua trecu-n neîncetat
Zumzet armonios. Mintea-a secat,
Şi-un substantiv rămas lâng-un ament
Maro se usucă alături, pe ciment.
Poate iubirea mea pentru consonne
D’appui, un prunc pierdut de Echo, stă-n
Senzaţia unei vieţi atent urzită,
Rimată din belşug.
Tot ce există
Eu înţeleg, sau doar o mică parte
Din existenţa mea, numai prin arte,
În combinaţii absolut divine;
Iar de-universul meu scandează bine,
Aşa e şi cerescul vers galactic,
Pe care-l bănuiesc că este iambic.
Eu cred că supravieţuim, cumva,
Şi că ea mai trăieşte, undeva,
Aşa cum cred că-n douăzeci şi două
A lunii iulie, anul cincize-ş-nouă,
La ora şase, mâine, mă deştept,
Şi că, probabil, va fi cer perfect;
Aşa că trag un ceas deşteptător,
Casc şi aşez „Poeme”-n raftul lor.
(F.p., IV, trad. VDN)
Cinci antologii - în ordinea apariţiei: Antologia pieselor prezentate în secţiunea "spectacole-lectură" - Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 2013, selecţie de Ioana Mălău, Editura Nemira; Skrapliv - nuvele româneşti, antologie apărută în Suedia; Best of proza scurtă a anilor 2000, editor Marius Chivu, Editura Polirom; 10 +, antologie de proză Tiuk!, editor Mihail Vakulovski, Ed. Tracus Arte; şi mignona Cu faţa la perete, coordonatori Bogdan Munteanu şi Marius Aldea.
Mă opresc la antologia de la festivalul de teatru. Volumul are 980 de pagini, este bilingv, cuprinde cele 8 piese jucate în festival. Piesa "Roşu, roşu, catifea" am scris-o la începutul anului anume pentru festival (o dramatizare a nuvelei) - este singurul meu text inedit din aceste antologii. Traducere în limba engleză de Anca Bărbulescu.
Cu traducerile, e simplu:
Darul şi iar Darul.
Şi Tristeţile unui american a apărut anul acesta, însă cartea am tradus-o în toamna trecută.
Tot la traduceri, spectacolul Absolventul, care se joacă la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, în regia lui Theodor Cristian Popescu. Din păcate, nu mi-am permis să ajung să îl văd. Rămîne unul dintre marile regrete la final de an, mai ales că aud că a ieşit grozav.
Simfonia animalieră nu a ieşit, după promisiuni, alegerea copertei şi amînări pe ultima sută de metri.
Iar Mereu-Mereu şi dragostea măiastră - un basm într-o mie de versuri, scris în toamna asta, presimt că nu va fi dat nicăieri spre publicare şi va rămîne doar o insulă de bucurie personală, îmbrăţişare de tristeţi şi adaptare la o lume nouă - casa atît de liniştită din Bucureşti.
Punem punct sub o dragă veioză cu abajur de sticlă lucrat manual care ne promite marea şi cu sarea dacă vom petrece mult timp lîngă dumneaei. Şi-i promitem - da, da, prietena mea - nu doar fiindcă noi credem teribil în statuile pentru traducători (artă topiară!), şi-n aplecarea neţărmurită, de-a dreptul hulpavă, a nesăţiosului cititor şi-a criticului asupra cărţilor din literatura universală traduse la noi cu decenii sau aproape un secol întîrziere, şi-n alte asemenea parfumuri pe care obişnuiesc să le şoptească pe înserate ele, abajururile de sticlă lucrate manual.
Veiozele mint întotdeauna mai frumos decît oamenii.
Atelier
Mă-mbrac prin camere, rimez, mă legăn
Prin toată casa, strâns ţinând un pieptăn
Sau un încălţător care devine
Lingura mea de ou. La prânz, de tine
Sunt dus la bibliotecă. Cina-i gata
La şase jumătate. Iar ciudata
Mea muză, versiforul, nu mă lasă,
E-n bancă, şi-n maşină, şi la masă.
(...)
Dulce, ziua trecu-n neîncetat
Zumzet armonios. Mintea-a secat,
Şi-un substantiv rămas lâng-un ament
Maro se usucă alături, pe ciment.
Poate iubirea mea pentru consonne
D’appui, un prunc pierdut de Echo, stă-n
Senzaţia unei vieţi atent urzită,
Rimată din belşug.
Tot ce există
Eu înţeleg, sau doar o mică parte
Din existenţa mea, numai prin arte,
În combinaţii absolut divine;
Iar de-universul meu scandează bine,
Aşa e şi cerescul vers galactic,
Pe care-l bănuiesc că este iambic.
Eu cred că supravieţuim, cumva,
Şi că ea mai trăieşte, undeva,
Aşa cum cred că-n douăzeci şi două
A lunii iulie, anul cincize-ş-nouă,
La ora şase, mâine, mă deştept,
Şi că, probabil, va fi cer perfect;
Aşa că trag un ceas deşteptător,
Casc şi aşez „Poeme”-n raftul lor.
(F.p., IV, trad. VDN)
27 decembrie 2013
Cehov - "Nu trebuie să te apuci de scris decât atunci când te simţi rece ca gheaţa"
La despărţirea de o carte teribilă, care-aş fi vrut să nu se termine niciodată, transcriu câteva dintre pasajele cele mai dragi.
Cehov, de Henri Troyat, Editura Albatros, 2006. Traducere de Marina Vazaca.
Bătăile - "Tata a început să-mi facă educaţia, mai bine zis să mă bată, când nici nu împlinisem cinci ani. Dimineaţa când mă trezeam mă întrebam întâi şi-ntâi dacă mă va bate."
Munca, excesele - "Şi îl conjura pe fratele său să-şi respecte talentul, să-i jertfească odihna, femeile, vinul şi agitaţia fără rost.(...) După părerea lui, munca era cea mai sigură pavăză a artistului împotriva tentaţiei exceselor."
(Foto: Familia Cehov - Anton este al doilea dintre cei stând în picioare, din stânga.)
Plecarea la Sahalin - "Dacă o decepţie era într-adevăr cauza acestei dorinţe de evadare, nu era o decepţie în dragoste, ci o decepţie morală şi literară. Nemulţumit de viaţa şi de arta sa, Cehov simţea nevoia de a rupe cu rutina zilnică, de a fugi de el însuşi îndepărtându-se de ceilalţi, de a se regenera printr-o zdruncinătură puternică. La gradul de oboseală şi de dispreţ la care ajunsese, avea nevoie de un tratament de şoc."
Programul de lucru - "Se scula în zori, la patru sau cinci dimineaţa, îşi pregătea singur cafeaua, apoi se aşeza la lucru, nu la masă, ci pe un pervaz de fereastră. Astfel, când ridica ochii de pe hârtie, descoperea parcul. La unsprezece pornea la cules ciuperci sau la pescuit. După dejunul care era servit la ora unu, îşi acorda o scurtă siestă şi, abia trezit, îşi relua condeiul şi nu-l mai lăsa până seara."
Sfat, într-o scrisoare - "Când vrei să reprezinţi oameni nefericiţi sau lipsiţi de noroc, încearcă să fii mai rece: aceasta face ca disperarea respectivei persoane să se proiecteze ca pe un fundal, căpătând mai mult relief. Eroii dumitale plâng, iar tu plângi alături de ei. Ei bine, trebuie să fii rece."
La Melihovo - "În fiecare dimineaţă găsea o mulţime de şoareci prinşi în curse. Prea milos ca să-i extermine, Cehov îi ducea într-un crâng din apropiere şi le dădea drumul sperând că spaima prin care trecuseră le va servi drept lecţie şi că nu vor mai călca pe acolo şi a doua zi." (la fel ca Nabokov la căsuţa unor prieteni din Franţa!)
"Pe urmele lui Cehov alergau acum doi baseţi, botezaţi Bromură şi Chinină."
(Bănuiala mea este că totuşi nu erau basseţi, ci teckeli; să fie oare o scăpare, aceeaşi care apare şi în cazul lui Nabokov, a cărui familie a avut mulţi an un teckel, însă în Vorbeşte, memorie tradus la noi apare, greşit, că era un basset? Poza de mai jos ne-ar sugera că da, era tot un teckel.)
Lika - scrisoarea ei către Cehov: "Un singur bărbat pe lume m-ar putea opri de la autodistrugerea conştientă. Dar acestui bărbat nu-i pasă deloc de mine. De altfel e prea târziu... Să n-o uiţi pe cea pe care ai abandonat-o. (...) Doresc din toată inima să mă vindec de starea disperată în care mă găsesc, dar singură mi-e foarte greu. Te implor, ajută-mă."
Levitan - scrisoarea lui Cehov despre pictor: "Nu mai pictează tinereşte (...). Pentru a picta un peisaj îţi trebuie entuziasm, înflăcărare, iar înflăcărarea devine imposibilă când bărbatul este ghiftuit. Dacă aş fi pictor peisagist, aş duce o existenţă aproape ascetică: m-aş culca cu o femeie o dată pe an şi aş mânca o dată pe zi."
Pescăruşul - "Acţiunea era înlocuită de climatul psihologic. Emoţia nu se găsea în gest sau în strigăt, ci în adâncul inimilor. Nu peripeţiile ţineau publicul cu sufletul la gură, ci evoluţia surdă a sentimentelor. Pe scurt, autorul nu încerca să lovească, ci să vrăjească."
Ialta - scrisoare - "...în orice caz, sunt întotdeauna bine dispus când lucrez. S-a remarcat faptul că oamenii sumbri şi melancolici scriu mai degrabă lucruri vesele, iar oamenii veseli scriu lucruri triste."
La moartea tatălui - "Un alt gând, mai subtil, îşi făcea loc încetul cu încetul în mintea lui. Acest tată pe care-l considerase un om de paie infatuat, o băşică umflată cu aer, nu îi marcase de fapt foarte puternic caracterul? Oare nu ca reacţie împotriva bigotismului meschin al defunctului, împotriva trufaşei lui autorităţi, împotriva redundanţei lui verbale, îşi afirmase Anton, încă de la cea mai fragedă vârstă, scepticismul religios, toleranţa universală, gustul pentru scris? I se părea că în toate se opusese atitudinii tatălui său. Dacă unii părinţi îşi educă copiii prin puterea exemplului, Pavel Egorovici îşi formase fiul servindu-i drept antimodel."
Împotriva maselor - scrisoare - "Eu cred în indivizi. (...) Văd salvarea în personalităţi izolate, răspândite pe toată întinderea Rusiei, fie intelectuali sau ţărani, pentru că, deşi puţin numeroşi, au puterea de partea lor. Personalităţile izolate de care vorbesc exercită un rol nevăzut în soecietate, ele nu domină, dar rezultatul muncii lor este evident."
Melihovo, după moartea câinilor - "Doi stârci cenuşii, cu aripile râioase, îşi făcuseră cuibul în grădină. Îl însoţeau pe Cehov pas cu pas când tăia trandafirii, dar nu se lăsau niciodată atinşi."
Durerea - scrisoare pentru Olga, despre rolul din Trei surori - "Vai, ai grijă, nici o clipă nu trebuie să ai o figură tristă; contrariată da, dar nu tristă. Oamenii care poartă de mult în suflet o durere s-au obişnuit cu ea şi se mulţumesc să fluiere încetişor şi să fie adesea gânditori."
Căsătoria - "Dar imediat a trecut la glumă, zicând că e mai bine să te însori cu o nemţoaică decât cu o rusoaică, pentru că o nemţoaică este mai îngrijită şi nu şi-ar lăsa copilul să umble prin casă bătând cu lingura într-o tingire."
Sfat - pentru Bunin - "Nu trebuie să te apuci de scris decât atunci când te simţi rece ca gheaţa".
Pe lista cu cincisprezece nuvele de calitatea întâi alese de Tolstoi: Copiii, Vanka.
(Foto: Prima întâlnire cu Tolstoi)
Olgăi Knipper, în scrisori - "căţeluşul meu".
(Foto: Cu Olga, 1901)
Fotografii culese de pe net.
Cehov, de Henri Troyat, Editura Albatros, 2006. Traducere de Marina Vazaca.
Bătăile - "Tata a început să-mi facă educaţia, mai bine zis să mă bată, când nici nu împlinisem cinci ani. Dimineaţa când mă trezeam mă întrebam întâi şi-ntâi dacă mă va bate."
Munca, excesele - "Şi îl conjura pe fratele său să-şi respecte talentul, să-i jertfească odihna, femeile, vinul şi agitaţia fără rost.(...) După părerea lui, munca era cea mai sigură pavăză a artistului împotriva tentaţiei exceselor."
Plecarea la Sahalin - "Dacă o decepţie era într-adevăr cauza acestei dorinţe de evadare, nu era o decepţie în dragoste, ci o decepţie morală şi literară. Nemulţumit de viaţa şi de arta sa, Cehov simţea nevoia de a rupe cu rutina zilnică, de a fugi de el însuşi îndepărtându-se de ceilalţi, de a se regenera printr-o zdruncinătură puternică. La gradul de oboseală şi de dispreţ la care ajunsese, avea nevoie de un tratament de şoc."
Programul de lucru - "Se scula în zori, la patru sau cinci dimineaţa, îşi pregătea singur cafeaua, apoi se aşeza la lucru, nu la masă, ci pe un pervaz de fereastră. Astfel, când ridica ochii de pe hârtie, descoperea parcul. La unsprezece pornea la cules ciuperci sau la pescuit. După dejunul care era servit la ora unu, îşi acorda o scurtă siestă şi, abia trezit, îşi relua condeiul şi nu-l mai lăsa până seara."
Sfat, într-o scrisoare - "Când vrei să reprezinţi oameni nefericiţi sau lipsiţi de noroc, încearcă să fii mai rece: aceasta face ca disperarea respectivei persoane să se proiecteze ca pe un fundal, căpătând mai mult relief. Eroii dumitale plâng, iar tu plângi alături de ei. Ei bine, trebuie să fii rece."
La Melihovo - "În fiecare dimineaţă găsea o mulţime de şoareci prinşi în curse. Prea milos ca să-i extermine, Cehov îi ducea într-un crâng din apropiere şi le dădea drumul sperând că spaima prin care trecuseră le va servi drept lecţie şi că nu vor mai călca pe acolo şi a doua zi." (la fel ca Nabokov la căsuţa unor prieteni din Franţa!)
"Pe urmele lui Cehov alergau acum doi baseţi, botezaţi Bromură şi Chinină."
(Bănuiala mea este că totuşi nu erau basseţi, ci teckeli; să fie oare o scăpare, aceeaşi care apare şi în cazul lui Nabokov, a cărui familie a avut mulţi an un teckel, însă în Vorbeşte, memorie tradus la noi apare, greşit, că era un basset? Poza de mai jos ne-ar sugera că da, era tot un teckel.)
Lika - scrisoarea ei către Cehov: "Un singur bărbat pe lume m-ar putea opri de la autodistrugerea conştientă. Dar acestui bărbat nu-i pasă deloc de mine. De altfel e prea târziu... Să n-o uiţi pe cea pe care ai abandonat-o. (...) Doresc din toată inima să mă vindec de starea disperată în care mă găsesc, dar singură mi-e foarte greu. Te implor, ajută-mă."
Levitan - scrisoarea lui Cehov despre pictor: "Nu mai pictează tinereşte (...). Pentru a picta un peisaj îţi trebuie entuziasm, înflăcărare, iar înflăcărarea devine imposibilă când bărbatul este ghiftuit. Dacă aş fi pictor peisagist, aş duce o existenţă aproape ascetică: m-aş culca cu o femeie o dată pe an şi aş mânca o dată pe zi."
Pescăruşul - "Acţiunea era înlocuită de climatul psihologic. Emoţia nu se găsea în gest sau în strigăt, ci în adâncul inimilor. Nu peripeţiile ţineau publicul cu sufletul la gură, ci evoluţia surdă a sentimentelor. Pe scurt, autorul nu încerca să lovească, ci să vrăjească."
Ialta - scrisoare - "...în orice caz, sunt întotdeauna bine dispus când lucrez. S-a remarcat faptul că oamenii sumbri şi melancolici scriu mai degrabă lucruri vesele, iar oamenii veseli scriu lucruri triste."
La moartea tatălui - "Un alt gând, mai subtil, îşi făcea loc încetul cu încetul în mintea lui. Acest tată pe care-l considerase un om de paie infatuat, o băşică umflată cu aer, nu îi marcase de fapt foarte puternic caracterul? Oare nu ca reacţie împotriva bigotismului meschin al defunctului, împotriva trufaşei lui autorităţi, împotriva redundanţei lui verbale, îşi afirmase Anton, încă de la cea mai fragedă vârstă, scepticismul religios, toleranţa universală, gustul pentru scris? I se părea că în toate se opusese atitudinii tatălui său. Dacă unii părinţi îşi educă copiii prin puterea exemplului, Pavel Egorovici îşi formase fiul servindu-i drept antimodel."
Împotriva maselor - scrisoare - "Eu cred în indivizi. (...) Văd salvarea în personalităţi izolate, răspândite pe toată întinderea Rusiei, fie intelectuali sau ţărani, pentru că, deşi puţin numeroşi, au puterea de partea lor. Personalităţile izolate de care vorbesc exercită un rol nevăzut în soecietate, ele nu domină, dar rezultatul muncii lor este evident."
Melihovo, după moartea câinilor - "Doi stârci cenuşii, cu aripile râioase, îşi făcuseră cuibul în grădină. Îl însoţeau pe Cehov pas cu pas când tăia trandafirii, dar nu se lăsau niciodată atinşi."
Durerea - scrisoare pentru Olga, despre rolul din Trei surori - "Vai, ai grijă, nici o clipă nu trebuie să ai o figură tristă; contrariată da, dar nu tristă. Oamenii care poartă de mult în suflet o durere s-au obişnuit cu ea şi se mulţumesc să fluiere încetişor şi să fie adesea gânditori."
Căsătoria - "Dar imediat a trecut la glumă, zicând că e mai bine să te însori cu o nemţoaică decât cu o rusoaică, pentru că o nemţoaică este mai îngrijită şi nu şi-ar lăsa copilul să umble prin casă bătând cu lingura într-o tingire."
Sfat - pentru Bunin - "Nu trebuie să te apuci de scris decât atunci când te simţi rece ca gheaţa".
Pe lista cu cincisprezece nuvele de calitatea întâi alese de Tolstoi: Copiii, Vanka.
Olgăi Knipper, în scrisori - "căţeluşul meu".
Fotografii culese de pe net.
26 decembrie 2013
Plimbare de Crăciun
Crăciun fără nici un singur glob. Nu vă imaginaţi cum scînteiază.
Fără nici un glob, fără beteală, fără luminiţe, fără cuptor, fără nici un drum la nici un hipermarket. Iar toate aceste fără se unesc şi ţes o pătură caldă, sub care se vede lumina.
Întîmplarea mă ajută ca o mamă, închid ochii şi mă bucur ca niciodată de ce am pierdut, de ce am primit.
Primul Crăciun în casă nouă, cu miros subţire de brad şi conuri, cu lumină de lumînare şi cu cel mai frumos dar, care nu se poate ţine în palme.
Fără nici un glob, fără beteală, fără luminiţe, fără cuptor, fără nici un drum la nici un hipermarket. Iar toate aceste fără se unesc şi ţes o pătură caldă, sub care se vede lumina.
Întîmplarea mă ajută ca o mamă, închid ochii şi mă bucur ca niciodată de ce am pierdut, de ce am primit.
Primul Crăciun în casă nouă, cu miros subţire de brad şi conuri, cu lumină de lumînare şi cu cel mai frumos dar, care nu se poate ţine în palme.
24 decembrie 2013
Balada iconarului de lîngă rai
Peste rîu, la mănăstire,
urcă zilnic pasul mic
de logodnică subţire
şi sfioasă ca un spic.
Vine-n zori şi la amiază,
cu paner mereu adus,
şi cînd umbrele-nserează,
la biserica de sus.
- Meşter trist, ţi-aduc zadarnic
darul meu de peste rîu,
lapte proaspăt, fagur darnic,
pîine tînără de grîu.
Pleacă vara, fug lăstunii,
şi-n biserică, aici,
încă n-ai pus chip minunii,
biet zugrav de mucenici.
Nici un înger nu mai cade
pe coloarea fără spor?
Din uneltele-ţi schiloade
nu mai urcă nici un zbor?
De-aş putea văpăi domoale
şi dulci umbre să mă fac,
să dau zîmbet pînzei goale
şi penelului sărac...
Dar el tace. Nu-şi desprinde
de pe buze un cuvînt,
cu mîini reci şi suferinde
cum sînt mîinile de sfînt.
Şi cum tace, ea se frînge,
în genunchi pe lespezi, jos.
Îi ia mîinile şi plînge,
desmierdîndu-le duios.
...
Şi deodată înţelege
că icoana lacrimi vrea
şi că el minuni culege
doar atunci cînd plînge ea.
Fragment din Balada iconarului de lîngă rai de Radu Gyr
Foto: Biserica Sf. Elefterie - Nou, Bucureşti, pictură de Arsenie Boca.
Târziu, după '89, un student la teologie a făcut o descoperire care trecuse ca prin minune neobservată şi de răi, şi de buni: Isus este în zeghe.
(Foto: VDN)
Sărbători fericite!
urcă zilnic pasul mic
de logodnică subţire
şi sfioasă ca un spic.
Vine-n zori şi la amiază,
cu paner mereu adus,
şi cînd umbrele-nserează,
la biserica de sus.
- Meşter trist, ţi-aduc zadarnic
darul meu de peste rîu,
lapte proaspăt, fagur darnic,
pîine tînără de grîu.
Pleacă vara, fug lăstunii,
şi-n biserică, aici,
încă n-ai pus chip minunii,
biet zugrav de mucenici.
Nici un înger nu mai cade
pe coloarea fără spor?
Din uneltele-ţi schiloade
nu mai urcă nici un zbor?
De-aş putea văpăi domoale
şi dulci umbre să mă fac,
să dau zîmbet pînzei goale
şi penelului sărac...
Dar el tace. Nu-şi desprinde
de pe buze un cuvînt,
cu mîini reci şi suferinde
cum sînt mîinile de sfînt.
Şi cum tace, ea se frînge,
în genunchi pe lespezi, jos.
Îi ia mîinile şi plînge,
desmierdîndu-le duios.
...
Şi deodată înţelege
că icoana lacrimi vrea
şi că el minuni culege
doar atunci cînd plînge ea.
Fragment din Balada iconarului de lîngă rai de Radu Gyr
Foto: Biserica Sf. Elefterie - Nou, Bucureşti, pictură de Arsenie Boca.
Târziu, după '89, un student la teologie a făcut o descoperire care trecuse ca prin minune neobservată şi de răi, şi de buni: Isus este în zeghe.
(Foto: VDN)
Sărbători fericite!
23 decembrie 2013
Atelier
...
Dar vai, n-a devenit lebăda noastră
Raţă sălbatică. Şi, iarăşi, turui:
„Dar e-o prejudecată! Să te bucuri
Că-i inocentă. De ce stăruirea
Pe ce-i trupesc? Ea vrea s-arate aiurea.
Virginele au scris splendide cărţi.
Amorul nu e totul. Cum arăţi
Nu-i foarte important!” Dar, chiar şi-aşa,
Moş Pan pe orice deal pictat striga
Şi-ai milei noastre demoni, puşi pe şuste:
Urma-i de ruj chiar nimeni n-o s-o guste;
Iar telefonul din Sorosa Hall,
Sunând mereu ’naintea unui bal,
Pe ea n-o va căuta; şi, cu un mare
Scrâşnit al pneurilor pe cărare,
Ivit din smalţul nopţii nici un crai
Nu va veni s-o ia la nici un ceai;
Nu-şi va dansa, în voalul fin, fragranţa.
Dar am trimis-o într-un castel din Franţa.
(F.p., C. II, trad. VDN)
Dar vai, n-a devenit lebăda noastră
Raţă sălbatică. Şi, iarăşi, turui:
„Dar e-o prejudecată! Să te bucuri
Că-i inocentă. De ce stăruirea
Pe ce-i trupesc? Ea vrea s-arate aiurea.
Virginele au scris splendide cărţi.
Amorul nu e totul. Cum arăţi
Nu-i foarte important!” Dar, chiar şi-aşa,
Moş Pan pe orice deal pictat striga
Şi-ai milei noastre demoni, puşi pe şuste:
Urma-i de ruj chiar nimeni n-o s-o guste;
Iar telefonul din Sorosa Hall,
Sunând mereu ’naintea unui bal,
Pe ea n-o va căuta; şi, cu un mare
Scrâşnit al pneurilor pe cărare,
Ivit din smalţul nopţii nici un crai
Nu va veni s-o ia la nici un ceai;
Nu-şi va dansa, în voalul fin, fragranţa.
Dar am trimis-o într-un castel din Franţa.
(F.p., C. II, trad. VDN)
20 decembrie 2013
Lucruri frumoase din Bucureşti
Lucruri frumoase din Bucureşti.
Intersecţia aleilor Şipotul fîntînilor cu Poiana Narciselor.
Ariile frînte care răzbat pe ferestrele deschise de la Conservator.
Cîinele cu roţi la picioarele din spate, plimbat lent de o fată în Cişmigiu.
Pisica albă cu păr lung plimbată în braţe de o fată în Cişmigiu.
Maclura, bilele ei verzi ca nişte mingi de tenis, căzînd toamna tîrziu din copacul de pe pod şi adunîndu-se jos, în lacul golit.
Balcoanele mici, cele de foarte de sus, înnegrite, năpădite de ierburi care realmente cresc pînă la cer.
Păsările din curtea interioară. Pescăruşii luînd locul rîndunelelor tocmai cînd ţi se face mai frig.
Codobatura galbenă zărită ieri pe malul Dîmboviţei.
Chiciura de astăzi, ornînd tufele şi brazii din jurul piscinei cu aer cald din care se ridică bucle groase de abur.
Ţipetele copiilor străini la piscina hotelului. Mamele lor, cuprinzîndu-i în prosoape gigantice.
Plăcuţele cu nume de scriitori şi artişti de la aproape toate scările de bloc, în centru.
Nasul lui Geo Bogza iţindu-se şugubăţ spre trotuar, la prima scară.
Urcatul unui deal înceţoşat, seara, fără ţipenie de om, cu copaci pleşuvi de o parte şi de cealaltă, după ce n-ai încăput la o lansare, într-o librărie infimă.
Faptul că, în orice direcţie aş apuca în fiecare zi, toate aceste absenţe sînt atît de consistente încît devin prezenţe; nu poţi să fii singur, coroziv de singur adică, într-un oraş care pulsează de oameni care au fost. Casele, curţile, trotuarele înguste, şi iar casele, ancadramentele sofisticate ale ferestrelor, cu amoraşi roşi de vreme, sub care cîndva cineva a chiuit de fericire măcar o dată, totul, totul - cu cît mai pustiu, cu atît mai viu, cu atît mai atroce de viu.
Intersecţia aleilor Şipotul fîntînilor cu Poiana Narciselor.
Ariile frînte care răzbat pe ferestrele deschise de la Conservator.
Cîinele cu roţi la picioarele din spate, plimbat lent de o fată în Cişmigiu.
Pisica albă cu păr lung plimbată în braţe de o fată în Cişmigiu.
Maclura, bilele ei verzi ca nişte mingi de tenis, căzînd toamna tîrziu din copacul de pe pod şi adunîndu-se jos, în lacul golit.
Balcoanele mici, cele de foarte de sus, înnegrite, năpădite de ierburi care realmente cresc pînă la cer.
Păsările din curtea interioară. Pescăruşii luînd locul rîndunelelor tocmai cînd ţi se face mai frig.
Codobatura galbenă zărită ieri pe malul Dîmboviţei.
Chiciura de astăzi, ornînd tufele şi brazii din jurul piscinei cu aer cald din care se ridică bucle groase de abur.
Ţipetele copiilor străini la piscina hotelului. Mamele lor, cuprinzîndu-i în prosoape gigantice.
Plăcuţele cu nume de scriitori şi artişti de la aproape toate scările de bloc, în centru.
Nasul lui Geo Bogza iţindu-se şugubăţ spre trotuar, la prima scară.
Urcatul unui deal înceţoşat, seara, fără ţipenie de om, cu copaci pleşuvi de o parte şi de cealaltă, după ce n-ai încăput la o lansare, într-o librărie infimă.
Faptul că, în orice direcţie aş apuca în fiecare zi, toate aceste absenţe sînt atît de consistente încît devin prezenţe; nu poţi să fii singur, coroziv de singur adică, într-un oraş care pulsează de oameni care au fost. Casele, curţile, trotuarele înguste, şi iar casele, ancadramentele sofisticate ale ferestrelor, cu amoraşi roşi de vreme, sub care cîndva cineva a chiuit de fericire măcar o dată, totul, totul - cu cît mai pustiu, cu atît mai viu, cu atît mai atroce de viu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)