Secerata

La unsprezece noaptea, cobor din taxi, sar gardul mic, pipăi pămîntul umed cu palmele. Se mişcă, foşneşte. La lumina portocalie a felinarului, văd şerpuind rîme strălucitoare, un melc şi pe ea. Mimoza secerată, un căpşor verde, un picior scurt retezat. Ieri după-amiază, înarmat cu o seceră, bătrînul de la parter a tuns iarba. Am sperat că, din neîndemînarea lui, au scăpat mimozele mele. Neîndemînarea fusese a mea - ar fi trebuit să le semnalizez, să înconjur locul cu pietre, ceva. Dar m-am temut că mai rău aş atrage atenţia. Am vrut să crească în linişte, neştiute. Le vizitam pe întuneric. Le udam seara tîrziu, le şopteam, le priveam de la geam cu binoclul, le vedeam deja şi cu ochiul liber - la un metru de buturuga traversată de melc. Se înfiorau la privit.
Tristeţe - să ţii în palmă un pui de mimoză secerat, aproape de miezul nopţii. Sînt obosită.

Doi stingaci

După o săptămînă în care, din proprie iniţiativă, a început să îmi mănînce din palmă, Pană Albă se lasă de azi mîngîiat pe spinare ca un pisoi, în timpul meselor. Ba chiar pot strecura palma sub burtica lui caldă, în timp ce el ciuguleşte de pe pervaz, şi-l pot ridica uşor în aer, un pic, încă un pic. Ţin un înger în mîna stîngă, iar el nu se sperie, îşi etalează frumuseţea, roteşte coada în evantai, se înfoaie, apoi revine - tot la bordul mîinii - încet pe pervazul casei mele, de-acum şi casa lui. Este însă de ajuns să fac o mişcare infimă cu cealaltă mînă, dreapta, dincoace de geam, ca să se sperie. Nu mă cunoaşte, nu mă iubeşte şi nu mă acceptă întreagă - pentru el, eu sînt doar palma mea stîngă. Astfel că în ea caut să concentrez întreaga dragoste ce i-o port.

Pană Albă e aproape negru, cu burta gri; numele e omagiul adus pentru aripa stîngă, de unde se iţeşte o unică pană albă, crescută parcă anume pentru a mă ajuta să-l recunosc uşor din zecile de păsări care vin, pleacă... Aşa, ca de la stîngaci la stîngaci.



A doua zi.
Pană Albă i-a explicat peste noapte perechii sale să aibă încredere. E minunată senzaţia pe care o ai cînd mîngîi o pasăre! Pun pozele doar fiindcă sînt incapabilă să explic.

Carti si bucurii

Nu-mi vine să scriu despre cărţi, parcă se duce plăcerea, odată destăinuită. Şi totuşi, prietenilor le-ai spune din cînd în cînd ce te mai face fericit.



E atîta frumuseţe, e atîta dor şi durere în „Sufletul nu cunoaşte distanţele” (Pia Pillat - Pagini de corespondenţă cu familia Pillat), încât din tristeţea care te cuprinde apropiindu-te de final nu te poate salva decît gîndul că mai ai pus deoparte un volum înrudit: „Biruinţa unei iubiri”, corespondenţa dintre Dinu şi Nelli Pillat.
O carte tulburătoare, din ale cărei pagini ţîşnesc nevoia vitală de a scrie, dragostea şi dorul de România, de casă şi de familie ale unei femei cu totul excepţionale, ce se autodefinea ca „o jumătate de om, ca un glob luminat doar dintr-o parte şi cu restul în întuneric...”



Ce frumos a ajutat Întîmplarea întîlnirea mea cu "Monstrul fericit" de Radu Vancu! Cumpărată în Timişoara, citită în tren, tocmai după discuţia despre "testul trenului" - căci nu orice carte e demnă de-a fi aleasă să te-nsoţească în călătorii lungi. Şi, iată, n-am ales eu cartea, m-a ales ea pe mine, sărindu-mi în cale la drum lung, "ia-mă pe mine!". Şi cine-a mai putut reveni apoi la vechea lectură, la cartea cuminte aleasă acasă? S-a bucurat "Monstrul fericit", sper, să fie citită în săgeata albastră, cu peisaj herzogian pe fereastră, cu iepure privind uluit la tren, cu fazani de foc pe pajişti verzi. Şi foşnetul, mai ales foşnetul. Şi Radu, atât de viu povestind despre moarte. Şi scrisul lui atît de personal, atît de riscant, de parcă te-ai tăia bucăţele şi te-ai arunca la rechini. Doar că tu, cel adevărat, ai rămas pe pluta însorită, şi rîzi, şi ai peştişori de aur în vene. Lansare marţi. Şi ştiu perfect ce am de zis, zic şi cînd mă plimb şi mă gîndesc la cartea asta care mi-a plăcut enorm. Şi ştiu, la fel de bine, că n-o să-mi iasă ca-n minte absolut nici o frază. Dar e riscul pe care Radu şi l-a asumat.



Probabil una dintre cele mai rafinate şi amuzante lansări, joi seara. "Cum te poţi rata ca scriitor" şi "Întoarcere în secolul 21", cu Alex Ştefănescu şi Ioana Pârvulescu. Mă pitisem mai în spate, hotărîtă să savurez cuminte, cuminte; dar am fost deconspirată.
Articol aici.

Zece minute din duminica lui Sfarma-Piatra

Ai scrie despre orice. Despre cum aprinzi focul, iar fumul de la chibrit pare că umple bucătăria de-o ceaţă albă, orbitoare. Chiar o vezi, chiar treci prin ea, un pas, doi, gata, s-a dizolvat. Arunci chibritul la coş, pui de încă o cafea. Azi n-ai vorbit cu nimeni, n-ai privit pe nimeni în ochi. Ai scrie despre orice. Totul te cheamă, te imploră.
În Sub Arini, pe poteci unde altădată te-ai fi temut, azi îţi auzi glasul şi nu te sperii deloc, construieşti ca şi cum ai vorbi unui prieten pe care nu-l ai. Ce fericită ai fi dacă ai şti să scrii poezii, dar n-ai scris şi n-o să scrii în viaţa ta nici un vers. Totul se adună aici, ghemotoc dureros cu gheare şi colţi, de cînd pui piciorul în papuc dimineaţa şi pînă te îmbraci iar în pijama şi ştii un singur lucru: că trebuie să aştepţi, că-i prea devreme. Te plimbi la pas înapoi, pe pista roşie a bicicliştilor, te întorci în oraş. E bine în bascheţi. Totul strigă în încremenire. De-atîta nevorbit şi nescris, e atîta fericită tristeţe în toate. Vezi iarăşi. Se umple. Dar tot e prea devreme.
Şantierul imens e astăzi pustiu, au acoperit strada cu piatră spartă. Sclipesc nestemate, e uluitor, nu, nu-i ca fumul chibritului care umple iluzoriu bucătăria întreagă. Sclipesc pe sute de metri folii de mică din piatra spartă, împrăştiată şi nivelată cu buldozerul. Mă opresc, mă aplec, cotrobăi în nisip, culeg, merg mai departe. În urmă, e-o coadă încovoiată la loz în plic. Cîştigătorul - ca şi Madame Bovary - sînt eu! Cuarţ, gresie, straturi de mică. Pietre proaspăt sfărîmate, cu muchiile dure, cu miezul strălucitor. Le spăl, le usuc la soare pe pervaz, porumbeii se sperie (ieri unul mi-a mîncat din palmă), mimozele tresar nenăscute, în pămîntul de la supermarket. S-a răcit un pic cafeaua, acum e bună. Cum, necum, am păcălit zece minute. Ai scrie despre orice. Şi nu-i voie.
Frumuseţe inutilă, singurătate aşijderea. Mîine începe zarva cu adevărat inutilă.

Intimplarea de azi

In musuroi

Se opintea azi în Sub Arini o cîrtiţă să iasă la lumină. Traversam Trinkbachul călcînd atentă pe un buştean, mă oprisem, văzusem iarba mişcîndu-se pe mal. Am crezut întîi că-i o şopîrlă. Ce încîntată am fost să înţeleg că, de fapt, de dedesubt se opintea sobolul! Îi tot dădea cu umărul în uşa de pămînt, buf-buf aici, buf-buf un pic mai încolo, se ridica şi se bomba covorul de pămînt şi iarbă, un mic vulcan uluitor de frumos.
Stau şi tot stau la fereastră, mi-au înflorit bobocii de crăiţă, şi mă tot opintesc în afară, împing în aer cu privirea, împung după-amiezele cu umerii, cu fruntea şi cu tot trupul meu pămîntiu şi ştiu că, dacă deodată mi s-ar crăpa în faţa ochilor fanta de lumină, aş tuli-o înapoi cît m-ar ţine tălpile şi, gîfîind, cu palmele apăsate ca nişte pleoape de plumb, m-aş trînti înapoi în fotoliul meu de argilă. Fiindcă am exact ce-am căutat şi mă tem încă şi mai rău ca-nainte de soarele de-afară. Orice ieşire din singurătate mi se pare un efort, o corvoadă, orice vorbă rostită sună, în cele din urmă, ca un eşec.
Sobolii parcă mai ştiau şi să înoate, şi parcă tot clefăiau la rîme suculente cu poftă - sînt delicii destule şi dincoace de malul înverzit, e de ajuns doar să ştii că ieşirea (dacă e să-i zicem aşa) este acolo, şi că are sens să te opinteşti şi să te zbaţi de dincolo de ea doar ca să ai de unde te întoarce la tine.

Ars Flatulatoria

Siesta se face, în două zile la rînd, cu cărţulia asta. Şi se rîde, şi se rîde... Şi te scarpini în cap întrebîndu-te cum să faci să o recomanzi în revistă, că orice citat ai vrea să dai, parcă nu prea merge, deşi totul e delicios. Delicios e cam riscant spus...
Să încercăm aici. Şi să încercăm începînd cu titlul. "Meşteşugul bunei pârţâieli", de Pierre-Thomas-Nicolas Hurtaut. Era să zic "de Şerban Foarţă". Păi, da. Fiindcă e cam zgîrcit şi neavenit să zici "traducere de". Fără forţa lui Foarţă, e limpede că n-am fi avut cartea asta nici acum, nici prea curînd. Luaţi în calcul doar anul din mica prezentare: "publicată în 1751, Ars Flatulatoria sau Meşteşugul bunei pârţâieli este un clasic al literaturii comice şi pseudo-medicale"... e limpede că nu degeaba au trecutără peste 250 de ani. Apariţia asta se datorează celui ce a rescris-o în limba noastră.
Încă de la început, Foarţă ne face cu ochiul din poemul introductiv. Ne plasează cu un gest flamboaiant o strofă impecabilă, în coada celor trei existente, de nici nu ţi-ai fi dat seama de "fraudă" dacă nu era o steluţă şi explicaţia în josul paginii: "Strofă apocrifă, compusă de tălmaci, / anume pentru domnişoara L.A."
Cartea face parte din colecţia "Dulapul îndrăgostit", coordonată de Laura Albulescu. Editura Art. Cărţile acelea frumoase, cu fundiţă ca de cadou.
Ce să mă aventurez să mai zic? Că avem definiţii, clasificări, demonstraţii, cauze, efecte, utilitate, metode de disimulare, reguli, axiome, istorii cu diavoli alungaţi şi, evident, concluzii?... Despre Pîrţ, desigur! Că titlurile în sine sînt o poveste? Că peste tot dai de cuvinte care stau în cap, în mîini, fac tumbe peste secole? Să mă aventurez să dau vreun citat? Despre care dintre "dânsele"? Fiindcă pot fi provinciale, menajere, de fecioară, de domnişoară, de femei căsătorite, rusticane, de bătrîne, de brutari, de croitori, de geografi, de femei galante, citadine sau de încornoraţi!... Cartea e presărată cu reproduceri după Goya, Bosch... Nu mă ascund după ele, dar uite c-am ajuns la Epilog. Şi dacă încă nu e clar ce şi cum, iată şi titlul final: "Istoria craiului Pârţ-în-vânt şi a crăiesei Amazoanelor".
De căutat, din aceeaşi colecţie a Editurii Art, "Încă o zi infectă... sau 365 de motive de a nu te ridica din pat", de Pierre Enckell. O colecţie de calamităţi adunate de prin jurnale veritabile, ale scriitorilor şi personalităţilor, alcătuind un jurnal posibil, un caleidoscop al chestiilor nasoale întîmplate într-o aceeaşi zi mai multor persoane. Un jurnal al pesimismului. Umor negru. Funcţionează ca antidepresiv, ca şi "Meşteşugul bunei pârţâieli".

Am atitea...

Era o astfel de zi. Aveam atîtea de spus, încît mai bine nu spuneam nimic.

După patru luni în care literalmente zi de zi, de dimineaţa pînă seara - program 9-9 - doar în cartea asta am trăit, va fi greu să îmi găsesc echilibrul. Foile s-au mutat toate în stînga. În dreapta e gol. Şi-ţi scriu, căutînd să-mi aud glasul.

În blîndeţea orelor, azi, am căutat să învăţ să domesticesc timpul, să îl aduc iarăşi de partea mea, făcînd totul încet, încet, ca un om bolnav care merge ţinîndu-şi palma apăsată pe operaţie. Am petrecut ore în şir mutîndu-mă de la fereastră în pat, şi iar la computer, şi iar la fereastră, iar şi iar, privind vrăbiile şi florile şi vorbind cu crăiţa. Să învăţ să stau, să mă gîndesc, să mă bucur de tic, să mă bucur de tac, să aştept, să dau la spate tristeţea finalului. Tic. Şi tac. Să te aştept. Am stat singură cu orele, învîrtindu-mă pe aici, incapabilă să scriu, citind un pic, străduindu-mă să pierd timpul ca şi cînd asta în sine ar fi o activitate!
Vine vara, dar eu parcă abia acum am ieşit din iarnă, mă uit mirată la tot ce e-n jur. N-am avut sau nu-mi amintesc la celelalte traduceri să fi avut sentimentul ăsta ciudat, de timp supt, dispărut. De parcă patru luni, exact între Crăciun şi Paşte, am trăit chiar în carte, fericită într-o lume paralelă, preocupată de viaţa de hîrtie, şi-abia acum văd iarăşi în jur şi mă mir, şi nu înteleg ce rost am, ce să fac... Unde să-ngrop tristeţea şi unde să sap ca să dau de bucurie? Şi îţi scriu ca şi cînd ăsta ar fi drumul, un drum timid de cuvinte, dinspre carte spre viaţa adevărată. Şi tic. Şi tac.

Au fost odată un rege, o damă şi-un valet...

Jurnal pitic

Înapoi în basm.

Jurnal de zbor

Ce simplu se transformă un basm într-un coşmar.

Jurnal

Era o astfel de zi.

Basm

Era seara brotakului demn de urmat peste văi şi dealuri şapte.



Dispariţia subită a brotakului neglijat!



Şi apariţia la fel de neaşteptată a armatei de brotaci!

Scrisoare inchisa intr-o ramura de liliac

Dragul meu Mihăiţă,

Acum, că s-a mai aşezat un pic mîlul supărării, am găsit chiar motive de bucurie în epistola care ştim amîndoi cîtă mîhnire ne-a pricinuitără, deşi nu era dînsa scrisă deloc cu răutate, şi nici chiar amară în intenţii, ci doar în nefericitul rezultat.
Dar să-ţi spun care fu pricina deodată dezvăluită a bucuriei mele. Dincolo de toate cele vorbe bune şi frumoase, Momoţelul tău se cam necăjise, la apariţia primului volum (multă vreme au trecut), atunci cînd gazetele astfel grăiau: "jurnalista... a publicat cartea...". Ambiţiuni ale unei femei care ştie că gazetăria e doar o meserie de avarie, un hamac nu prea confortabil, însă singurul posibil... Fiindcă există jurnalistul-binoclu, jurnalistul-sabie, jurnalistul-semn-de-întrebare, jurnalistul-sclav, jurnalistul-imaginat, jurnalistul-ştie-tot, jurnalistul-habar-n-are şi tot aşa; există mai multe specii de jurnalist decît de peşti de apă dulce, dar ce-are ramura de liliac cu toate acestea? Nimicuţa! Căci poveştile nu ies din mintea, nici din sufletul vreunuia dintre ei, ci dintr-un altfel de cotlon, după cum mult mai bine ca mine dumneata vei fi ştiind.
Şi nu-i numai asta. Cum va fi sunînd "fizicianul X a scris un roman", "medicul Y a mai publicat un volum de versuri", "cărămidarul Z a construit o minunată ficţiune", "modista W a zămislit un basm"? Sigur, dragul meu, că n-are nici în clin nici în mînecă datelată una cu alta, indiferent de ambîţ şi de forma hamacului...
Şi astfel reviu la ziua de azi şi la motivele de bucurie.
Bunăoară, odată aşezat mîlul supărării de care nu voi să mai amintesc iarăşi, s-a ridicat şi acum pluteşte la suprafaţă cu oarece graţie fericită grăirea că "...s-a ivit din spuma presei, dar nu păstrează nimic jurnalistic în scrisul ei. Este scriitoare-scriitoare, şi anume...".
Şi nu mă voiu mai necăji aşa iute, fac promisiune, căci scăpără soarele dintre nori şi degrabă vor înflori ramurile de liliac, şi nici pe dumneata te va mai supăra aşa tare - trag nădejde - piciorul, alunga-le-ar ielele primăverii de beteşuguri blestemate!

Te îmbrăţişez cu drag,
Veronica

P.S.: Adorabil îţi şade cu mustăcioară! Sufleţel te imploră să nu o dai jos niciodată.

Luni

Lalele galbene, frezii albe, o bilă de cauciuc găsită pe stradă, ochelari cu ramă verde, capitolul unsprezece, pagina 213, trei sute optzeci de mii de semne, felicitare pentru sora mea, bucurii de la străini descoperite întîmplător, un citat, o descriere, supărări de la apropiaţi, batistă, brotac de jad, potcoavă de argint, tarte cu fructe, antologie, greşeli, alte greşeli, cactus răsturnat, cactus salvat, cactus vecin accidentat, Pupidulce cu urechile pe spate, Pupidulce galeş.

Ca o laba de urs

Uneori, ca să te aperi, trebuie să îţi faci un rău imens. Sînt reptile care îşi abandonează coada între degetele jucăuşe ale atacatorului; urşi care-şi rod şi îşi lasă în cursa cu colţi de fier una dintre cele patru labe; tot astfel, oameni care îşi părăsesc sufletele zdrenţuite în capcane atroce. Şi fug aşa, nişte coji ambulante, nişte haine de carne subţire cu căptuşeli sîngerînde. Sufletul abandonat, desigur, nu va folosi nimănui la nimic. Va putrezi ca o labă de urs, cu ghearele zadarnic încleştate-ntr-o pajişte.

Ciinosenie

La colţul străzii, campanie: "Realitatea te priveşte". Pe colile mari de hîrtie de pe panouri, oamenii nu mai prididesc să îşi scrie problemele. Cea mai mare dintre ele, cîinii!
Aşezat în fund, mare, blînd, cu aerul unei statui înţelepte, Pasternak îi priveşte inocent, măturînd uneori trotuarul cu coada, cerşind o mîngîiere care nu vine. Puţin mai încolo, în iarba din faţa policlinicii, Căţeloiul cu Pulover Albastru - acum împrimăvărat, în pielea goală - se scaldă într-un soare zgîrcit. Boudrăguţ, născut vara trecută, acum mare căţelandru, aleargă cu urechile pleoştite după maică-sa, Lupişoara atît de curtată...
Şi mîinile bătrînilor scriu, gurile turuie. Şi nimeni nu face nici o sesizare privind cîinoşenia infinită a oamenilor.

Despre ezitari

Cum mi-am făcut curaj înaintea lansării. Copiez însemnarea de atunci - de fapt un scurt e-mail trimis lui A.G. şi pus, ca un bilet de intrare fantomatic, în buzunarul de la blugi.

Tocmai a fost la radio actorul M. D. Îmi plăcea mult cînd eram mică. Acum însă, timp de o oră, aud o voce pe care n-o mai recunosc: un bărbat cu glas puternic, sigur, prea sigur de el. Un macho! Unde e băiatul timid, cu voce tremurată? Şi mă gîndesc că e bine să îţi păstrezi, cu vîrsta, ezitările, îndoielile, bîlbîielile chiar. Şi deodată nu-mi mai e ruşine. Să-mi amintesc neapărat să-mi fie, dacă o să ajung vreodată să declam cu o grozavă siguranţă...

O privire

Astfel.

Asteptari

Era o astfel de zi.
Decoruri albe pentru zile negre.

Inceput

Mă privesc, de deasupră-mi, cum stau ţintuită la baza copacului, cu spatele sprijinit de muşchiul său moale. Trunchiul viguros e crucea care marchează acest mormânt altfel neînsemnat, eu sunt coroana. Pădurea se-nvârte în jurul meu, sub hotarul ei mişună cârtiţe derutate, şoareci hibernează ţinându-şi degetele în gură, câini şi pisici odihnesc culcaţi pe o parte; prin rădăcinile refăcute copacii îşi trag din ei viaţa şi o risipesc în văzduh. În toată această lume fantastică, ceva mă stânjeneşte, ca o haină prea strâmtă.
Abia acum, astăzi, sprijinită de acest stejar – ales dintre toţi nu de mine, pentru a străjui mormântul unui căţel care cândva îmi ronţăia vârfurile degetelor însoţindu-mi paşii grăbiţi până la ieşirea din pădure – acum îmi dau seama că totul s-a petrecut în doar paisprezece săptămâni, în cea mai înşelătoare iarnă din câte mi-a fost dat să trăiesc. O iarnă care a-nceput prea devreme şi care încă nu s-a terminat, un anotimp cât o viaţă, în care timpul s-a-mpotmolit în el însuşi ca-ntr-un palton prea lung, o iarnă-n care s-au înghesuit de-a valma, precum lucrurile din lada bunicii, fâşii zdrenţuite de viaţă, cioburi de iubire sparte în prea ascuţite unghiuri şi ciucuri de moarte clătinându-se grele precum clopotele de bronz. Nu trebuie să fac eforturi ca să-mi amintesc ziua aceea de noiembrie când, ca un bulgăre de zăpadă ce-avea să se îngroaşe din propria-i rostogolire, s-a pornit la vale povestea datorită căreia mă aflu înapoi în miezul pădurii. De-ajuns să ridic capacul cufărului, pentru ca începutul să-mi răsară viu în faţa ochilor, proiectat aici, pe frunzele putrede.

(începutul unei cărţi nepublicate - de prin 2005)

Ziua cirtitei

"Sobolul muncise din greu toată dimineaţa, scuturînd, de primăvară, mica lui locuinţă. Întîi cu mătura, apoi cu cîrpa; iar la urmă se cocoţase pe scări, pe mese şi pe scaune, cu o bidinea şi o căldare de var şi lucrase pînă ce-şi simţise gîtul şi ochii plini de praf şi braţele îi atîrnau grele şi obosite. Primăvara plutea prin văzduh, deasupra lui, şi zvîcnea în adîncul pămîntului, sub el şi împrejurul lui, străbătînd pînă şi întunecoasa şi micuţa-i locuinţă cu suflul ei de nelinişte şi dor. Nu e de mirare, deci că, deodată, Sobolul, zvîrlind jos bidineaua, zise:
- La naiba! Să mă slăbească! Mai dă-o încolo de scuturătură!"

("Vîntul prin sălcii" - Kenneth Grahame)



De fapt, de ziua ei, cîrtiţa ieşi, îşi văzu umbra, se sperie şi fugi înăuntru-n muşuroi.
De dragul tuturor cîrtiţelor dezamăgite, acest blog cu mult prea amăgitoare culori se închide temporar.
Fratele lui ţipă că vrea şi el.

Straturi

Era o astfel de zi.

Am

Am o pasăre pe inimă.

Mai traiesc

Mă întîlnesc cu un fel de fostă colegă. Aleargă după ştiri. Ca întotdeauna. Vorbeşte continuu. Turuie. Huruie. Vîjîie. Aflu tot ce mişcă într-o lume de care am fugit. Fug. Nu m-a mai văzut pe nicăieri. Dar nici nu mă întreabă ce mai fac. Turuie, huruie, vîjîie. "Mai trăieşti?", atît mă întreabă. Oricum, nu mă lasă să răspund. Răspunsurile s-ar pierde în aer ca praful de la marginea şoselei, în urma unui autocar grăbit. Pa. Pa. Pa. Îmi iau umbra şi mă duc în plata iernii.

Cu cît e mai mititel ibricul în care înotăm, agitîndu-ne din răsputeri să ne menţinem la suprafaţă, turuind, huruind, vîjîind, cu atît e mai mare impresia că nu există viaţă dincolo de el.

Cînd eram mică, i-am zis o dată mamei că vreau să mă fac vînzătoare de şosete. Intuiam, cumva, că există viaţă dincolo de ibric. Greşeam ţinta, dar era ceva, ceva... Tata lucra noaptea la proiecte, îngropat între vrafuri de ozalid, în timp ce mama încerca să doarmă în canapeaua învăluită în fum greu de ţigară. Erau mîndri de hărnicia lor. Şi eu? Eu visam să vînd şosete şi să cînt sub salcie.

Am avut o zi bună. Iată.
Am vorbit iar cu cîinele cu pulover albastru. I s-a rupt un pic în spate. Brava lui, trăieşte!
Altui căţeloi chiar i-am spus că-l iubesc.
Mi-am luat birou nou, mai lung, trebuie să fac o fandare răsfăţată pînă la dicţionarul din colţ.
Şi am semnat o hîrtie ce-mi asigură fericirea lunilor viitoare. M-am înrobit dulce. Cu supuşenie şi dragoste, seara, mi-am alcătuit graficul de lucru.
Mai trăiesc. Există viaţă dincolo de fiecare curte din care ieşim. Şi e dulce, dulce amăruie, şuie, şuie, şuie...

Toate acestea i le povesti cu glas şoptit, aproape pierzîndu-şi răsuflarea, o mierlă unui mătăsar, pe o creangă a mesteacănului de pe aleea Turnului Roşu.

La multi ani!

Trec în noul an fericită să citesc o carte în limba engleză, pe care sper să o pot traduce în română, confruntând pe alocuri cu o ediţie germană, tradusă din rusă.
Alt traseu: 1968, 1967, 1927, 1960, 2008, 2009.
Tuturor rătăciţilor, fericire maximă şi cumplit de personalizată!

Computerless Solitaire

Şi el vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii...

Nu ştiu cum îl cheamă, nu ştiu de unde a apărut, azi l-am văzut pentru prima oară. De la geamul de unde până mai ieri nu se vedea decât un şantier înconjurat de mocirlă, l-am privit ca pe-un dar. Copilul singur, copilul câine, jucând Solitaire fără computer. Mergea în patru labe, îi chema, îi alinta, îi învăţa să se rostogolească pe gheaţă, patinau împreună îmbrăţişaţi, apoi se odihneau, nu se grăbeau nicăieri.
Din toate mizeriile ce s-au scurs de pe acoperiş înainte de-a veni gerul, aşa s-a ivit micul patinoar magic, locul de unde acum răzbătea câte-un icnet animalier.
Numai văzându-i, am jucat şi eu de la fereastră un pic de Computerless Solitaire.

Alb şi Tiuk! de iarnă

"La urma urmei, pentru a trăi fericit, omul trebuie să aibă, când şi când, câteva momente de perfectă pustietate" - "Ochiul", de Vladimir Nabokov.

***

A apărut Tiuk! de iarnă.
Cuprinde şi un chestionar, "10 întrebări nu prea literare pentru un scriitor", la care au răspuns peste douăzeci de autori - scriitori, artişti... Un astfel de grupaj n-ar încăpea în nici o revistă pe hârtie.

Mi-au plăcut cuvintele lui Ioan Moldovan:
- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?
- Murind puţin câte puţin. Asta-i viaţa şi arta.

Mai răspund Mitoş Micleuşan, Iulian Băicuş, Marin Mălaicu-Hondrari, dar şi Berti Barbera, Dan Perjovschi şi, şi...

In ajun

Ninge dezmăţat şi tandru / Pe aleea cu castani.

Interpretează:
Un beţiv, în faţa Oficiului Poştal nr. 6 din Sibiu, ajunul Crăciunului.
(dezmăţat şi tandru privind după femeia cu un dicţionar în braţe)

De dupa colt

Sînt lucruri pe care le-ai scrie pe un blog secret, departe de orice ochi cunoscut. Că nu e ca şi cum nu le-ai spune deloc. Ca animalele accidentate în desene animate, care dau colţul casei pentru a striga de acolo.
Se întîmplă fel şi fel de lucruri şi lucruşoare cînd termini cartea şi, brrr, tot ce ai scris în dormitorul tău în cîţiva ani (departe de orice alţi ochi fiind nu numai paginile, dar chiar propriile tale expresii de pe chip), toate astea apar în litere tipărite, puse pe o tavă, la îndemîna cui s-o nimeri (şi, vai, mai ales a cunoscuţilor, cei mai răi cititori posibili). Şi tu cu mîna ta întinzi tava, taina se sparge. O parte va rămîne în sertare, pe cînd alta zboară aiurea, şi înţelegi iar că e vorba de fapt de o ruptură, mai mult decît de o dăruire.
Şi n-ai cum să nu cazi. Începe vînătoarea, ascunde-te bine.
Un prieten de demult mă întreba zilele trecute dac-am mai scris ceva. Îşi exprima - scuze, dar chiar aşa a fost - un soi de mîndrie... Şi se văita de singurătate, de plictiseală. Nu i-am putut spune. Îmi păstrez convingerea că unele lucruri trebuie descoperite, nu arătate cu degetul. În schimb, l-am sfătuit să-şi facă o zi frumoasă: să intre în librărie şi să caşte gura. La tot, în general! Să se simtă bine, cine ştie ce va descoperi... Nu poate, mi-a zis, fiindcă are rezervare la frizer. Numai bine!
Şi din cauza asta n-am făcut o lansare la Sibiu. Am tot ezitat, aşa s-a întîmplat. Sînt oameni care vor să vadă cartea datorită numelui de pe ea. În numele prieteniei... Dar în condiţiile astea, cartea în sine nu mai există. Eu, cel puţin, nu vreau aşa. Ei îi e bine în raft, iar mie în cameră.
Se poate însă şi invers. O prietenă cu care pierdusem de mulţi ani legătura a luat-o, fără să ştie măcar cine e purtătoarea numelui necunoscut. Şi-a dat seama acasă că e fosta ei colegă...
Apoi, altă prietenă veche m-a căutat să-i semnez cartea; volumul era descleiat, răscitit. Am aburit coperta cu două ceşti de cafea, am povestit vrute şi nevrute... Am constatat, uluită, că ea seamănă mult mai mult cu femeile din cartea mea decît mine.
Ce vreau să strig eu de aici, de după colţul blogului umbrit? Că te cam doare la răsfoire, cînd cititorul se năpusteşte asupra cărţii doar fiindcă te cunoaşte pe tine, autorul. Că e plăcută rana descleiată, în special atunci cînd cititorul habar nu are cine eşti.
La Diverta, un bărbat necunoscut nu se mai dezlipea de pagini. Stătea în picioare lîngă raft şi citea, şi citea, zăbovind pe rînduri... Îl priveam pe deasupra unui raft cu pixuri şi creioane şi am simţit că, în golul uriaş căscat în ultima lună, necunoscutul acela e prietenul meu.

Ori il pierdui, ori mi-l fura

Cioara avea două nuci. Una i-a căzut cînd încerca să o spargă. A privit-o fără să se sinchisească, înclinînd doar capul într-o parte. Poc sec pe trotuar.

De învăţat de la păsări: calmul în situaţii critice.

Şi mi-am amintit de bunicul Mitică. După ce venea din oraş şi constata că iar îi lipseşte ceva, spunea calm, ridicînd din umeri: "Ori îl pierdui, ori mi-l fură".