O disparitie discreta

Deodată mi-am dat seama de o dispariţie. Şi deodată mi s-a părut esenţial să întreprind o recuperare. Pe acest "deodată" o să-l explic poate mai încolo, poate cîndva, poate niciodată.
Au dispărut ceasurile mecanice. Ceasurile de masă, cu ticăit autentic, cu rubine în mecanismele lor fine, cu sonerii metalice ca două clopote de-o parte şi de alta, ceasurile pe care trebuia să le întorci zilnic cu mîna ta ca să se umple de timp.
Şi deodată mi s-a făcut un dor nebun, nu, dor e prea puţin zis, am intrat într-o adevărată isterie recuperatorie. Îmi trebuia neapărat iarăşi un ceas aşa cum avusesem în liceu şi facultate - avusesem două, roşii, cu cadran alb şi clopote argintii. Ticăitul anemic şi contrafăcut al ceasului cu baterie de pe perete mi s-a părut deodată o glumă nesărată, o limbă scoasă.
Şi-am început căutările. Pe internet, la ocazii, ceasurile acestea se vînd acum la rubrica "Antichităţi şi bijuterii". Primul găsit arăta minunat şi suna promiţător: "Stare perfectă. Nefuncţional". Da. Mai departe, mai departe. Am aflat că singura fabrică de ceasuri mecanice din România, cea de la Arad (da, ceasurile se numeau Aradora), înfiinţată în 1951, şi-a dat duhul fără zgomot după 1990, vîndută bucată cu bucată.
Am sunat acasă, deşi nu speram mare lucru. Iar mama, ca un scamator ce este, a găsit imediat într-un sertar două ceasuri! Unul e al meu, un roşior Aradora. Pe celălalt nu-l recunosc, dar abia îl aştept. De-o să ticăie măcar unul din ele, o să fiu fericită. De-o să tacă amîndouă, bine şi aşa.
Cum de dispar lucrurile esenţiale de lîngă noi fără să ne dăm seama? Ce mai dispare, chiar în clipa asta? Ce să salvăm? Nimic nu se zbate, nimic nu strigă. E o discreţie absolută în toate.

Să-l explic pe "deodată"? Să încerc, căutînd să nu comit o mare indiscreţie. De curînd am avut privilegiul absolut nemeritat să ascult o înregistrare fermecătoare, a unui interviu luat de Radu Vancu unui poet, într-o casă, la cîteva străzi de aici. Ceea ce te frapa de la primele clipe, şi continua temeinic timp de o oră şi jumătate, era ticăitul ceasului lîngă care întîmplător fusese aşezat reportofonul. Un ticăit astfel salvat şi ascultat ca o muzică. De interviu vă veţi bucura undeva, cîndva, nu pot zice mai multe, fiindcă destul că am fost o ureche indiscretă, ca să mai fiu şi o mînă asemenea.

Nu fac nimic

Liniştea devine tot mai importantă. Aşa e cînd mergi pe sîrmă.
Mă întrebam azi, în plimbarea de prînz, bine, bine, dar ce fac eu acum cu cele douăsprezece povestiri adunate şi rotunjite pe la colţuri împreună? Un gînd din cele care vin doar ca să se ducă, fleoşc din zbor. Cum, ce fac? Stau, nu fac nimic, tocmai fiindcă mi-e bine aşa. De ce aş strica? E prea linişte şi prea bine de linişte acum, ca să stric ceva. În sfîrşit, un fel de echilibru în cotlonul capitonat.
Şi-apoi, cealaltă carte, terminată iarna trecută, aşteaptă şi ea să treacă crizele şi vizele şi mizele... Nu-i de grăbit. Mă gîndesc chiar că poate ar trebui inversată ordinea.
Apoi, am mai aflat cîte ceva despre Bookătăria de texte şi imagini, care ştiam că se tot coace.
Altfel, important ar mai fi că zilele trecute am văzut o fetiţă sugînd un ţurţure, privindu-mă încremenită cînd a văzut că o privesc încremenită: părea ruptă din povestea abia terminată. Şi ea, şi ţurţuroiul.

Hoarders

Singura emisiune la care mă mai uit la televizor, de o bună bucată de timp, este Hoarders. La noi, se dă pe Zone Reality, zilnic, dimineaţa şi seara (reluare). Şi nu doar că "mă mai uit", dar mă uit fascinată şi hulpavă, frîntă şi stoarsă în acelaşi timp. Hoarderii, colecţionari compulsivi, sînt foarte diferiţi între ei; poveştile lor funcţionează după acelaşi tipar doar în mare, însă sînt foarte, foarte diferite în detalii. În principiu, colecţionarii îşi umplu casele cu fel şi fel de gunoaie cărora le atribuie valoare sentimentală (de fapt, lucruri adunate în ani, zeci de ani, la care oricum nu mai ajung sub nici o formă, de care nici ei nu mai ştiu, fiindcă se formează grămezi pînă în tavan, făcînd casa de nelocuit, grămezi printre care, în cazurile fericite, rămîn poteci înguste). Hoarderul îşi distruge nu doar viaţa lui, dar şi pe a familiei. Copiii de hoarderi au un singur vis: să împlinească 18 ani şi să plece de acasă. Copiii de hoarderi se dau cu capul de pereţi sau aleargă urlînd - părinţii nu îşi recunosc vina decît arareori, în general preferă să învinovăţească copiii, certurile sînt insuportabile, cînd e vorba de aruncat te miri ce nimic. Se întîmplă şi invers, părinţi absolut normali cu copii colecţionari. Mă feresc de cuvîntul "colecţionari", folosit în subtitrajul de la noi, fiindcă foarte rar de fapt oamenii chiar colecţionează ceva, de obicei sînt doar munţi de gunoaie, haine vechi, jucării stricate sau mîncate de gîndaci, canapele cu cuiburi de şoareci, cutii de carton cu alte cutii de carton înăuntru, recipiente goale, ambalaje, te miri ce...
Nu ştiu de ce mă fascinează emisiunea asta într-atît încît îmi vine să strig aici despre ea. E vorba de boală (cu cîte ramificaţii), e vorba de linia subţire dintre sensibilităţile fireşti şi o dereglare halucinantă. E şi o continuare a unei lecturi care m-a răvăşit la începutul anilor '90, "The Boy Who Couldn't Stop Washing". Şi mai sînt multe, multe, altele. Compasiune compulsivă, silă, nostalgie, furie, drag, ură, înţelegere, mirare, răspunsuri.

Soarecii A

Zăpezi. Şi deodată îmi amintesc cum, atunci cînd eram mică, îmi vîram picioarele în pungi înainte de-a mă încălţa. Nu existau cizme care să nu ia apă. La fiecare pas, pungile foşneau. Un pic mai tîrziu, începea clipocirea. Întîi în una, apoi în ambele.
Şi cazematele de zăpadă, şi igluurile, şi oamenii uriaşi, cu oală în cap, cu nas de morcov, cu o creangă pe post de mînă, cu viaţă de-o zi sau de-o oră.
E pustiu pe aici. Un băieţel gras, singur şi de bună voie, a pus mîna pe lopată şi-a curăţat aleea. Îl împing părinţii, bunica, pe drumul crunt al acţiunii cu scop practic. Nimeni nu se joacă de-a jucăriile care mor, nimeni nu se plictiseşte. În plictiseală pulsează ce-i mai intim din viaţă. În plictiseală şi-n foşnetul pungilor din cizme. Cizme care, invariabil, alunecau. Acum, cam prea siguri, cam prea fără griji, cam prea tropăind eficient, în linii drepte.
Un fel de armată de Şoareci A, tirani sclavagindu-se ei pe ei înşişi, în goana după caşcaval, din lipsă de B-uri.

Doua vesti

Era o astfel de zi.
Două veşti.
Cea dintîi. Pentru motivarea tuturor absenţelor.
Cea de-a doua. Un răspuns la o invitaţie.

Gheata la mal

Cam aşa a fost azi.
42 (patruzeci şi două) de refuzuri a întîmpinat cartea la care lucrez, înainte să fie publicată. Se întîmpla acum mai bine de şaptezeci de ani.
Scotocesc după indicii seară de seară. Mă înarmez cu rechizite vesel colorate. Dacă azi la Carrefour ar fi fost la rechizite reducerile care erau la haine, aş fi umplut coşul cu post-it-uri mici, creioane, markere, fel şi fel de soldăţei vajnici care să mă ajute în lupte.
Iernile-s pentru scris, verile pentru traduceri. Chestie de lumină. Dar n-ai mereu luxul ăsta, al alegerii. Anotimpurile se muşcă de coadă. Zece povestiri aliniate, colo, deoparte. Cincizeci de pagini răzbite, dincoace. Şi îmi cam miroase a primăvară. Vis de animal muşuroielnic, că încă e destulă gheaţă la mal...

Casuta

Era o astfel de zi.

Premiere

Îmi plac premierele. Să bifăm nefăcutele! Uite una: am pus mîna pe purceluş. Am pus mîna pe purceluşi. Fusese odată, demult, într-o seară plicticoasă, un film prost, cu o fetiţă pe moarte, care făcea o listă cu lucruri pe care nu le-a făcut niciodată. Unul din ele era că nu ţinuse în mînă o vrabie. Scenaristul, deci, nu ţinuse în mînă o vrabie. Eu, fiinţă superioară, ţinusem. Pasărea zburase în scara blocului, se lovise de geamuri. O credeau moartă, eu o luam, o scoteam afară, o păzeam pînă învia, ea clipea des şi zbura. Dar filmul meu, de copil de oraş, era cu purceluşi.
Va fi un an mai blînd, aşa se arăta în rîtişoarele lor umede şi-n urechile translucide.

Tarie de caracter

"Nasc în moarte, dacă-ndrăznesc să spun. Asta-i impresia mea. Uimitoare gestaţie. Picioarele-au ieşit deja, din marea pizdă a existenţei."
şi
"El se găsea atunci în camera lui, la al patrulea sau al cincilea etaj, de unde de nenumărate ori s-ar fi putut azvîrli cu toată încrederea pe fereastră dacă ar fi avut mai multă tărie de caracter."
- din "Malone murind", pentru blogul ăsta care se încăpăţînează, doar la etajul întîi, să rămînă doar un jurnal.

Anul ăsta se fac o sută de ani de la naşterea lui Cioran. În Sibiu, pe faţada casei în care a locuit cîndva, anul morţii încrustat în placa de marmură rămîne greşit, în ciuda, în ciuda...

Dodolot sa fie!

La ora trei, un soare rece și alb ca o monedă se pregătea să apună deja dincolo de brazii plini de chiciură și de turlele bisericii de peste drum, din orașul aproape necunoscut. Acum negură și felinare.
Ce an a mai fost și ăsta? O electrocardiogramă năzuroasă, o iapă zvîrlind din copite, un val, hopa sus, hopa jos... Dens, cu de toate. De neuitat. De nerepetat. Sau? Binefăcătoare aventura TIFF, încheierea romanului, traducerile. Cumplit episodul spitalicesc. De continuat petrecaniile povestașe ale ultimelor trei luni.
Încep anii cu nume științifico-fantastice.
Să aveți un an dodoloț!
La mulți ani!

Negura Bunget

Nu mă pot opri.
Negură Bunget.
Negură Bunget.

Şi unde vara cade într-o joi
Acolo eu o să mor
Ori buni, ori răi, tot un mormînt!
În vînt…

Album duminical

Era o astfel de zi.

*

Am vrut să spun că "Noapte bună, copii" este probabil cea mai bună carte românească citită anul acesta. Dar aş fi păcătuit crunt prin meschina încadrare. Romanul lui Radu Pavel Gheo este una dintre cele mai plăcute cărţi dintre toate citite anul acesta. O carte extraordinar de muncită - n-o pot citi fără să mă gîndesc la muncă, la efort - însă care nu lasă să se întrevadă efortul în sine; ţesătura densă de întîmplări şi personaje are foarte bine ascunse capetele firelor, cusăturile trainice nu sînt lăsate la vedere. Dar ele există, cartea s-a făcut cu trudă, se simte, iar recompensa e a cititorului. Pentru el totul curge grozav de plăcut, savuroase sînt întorsăturile de situaţie şi stilistice, nenumărate surprizele. Şi ştii, avansînd în poveste, că nu vei fi dezamăgit, că totul va creşte şi se va rotunji, aşa cum te aştepţi şi aşa cum nu te aştepţi.
Întîmplător, eu sînt de-o seamă cu personajele. Întîmplător, ziua în care pentru ei totul se schimbă definitiv, cînd se despart de copilărie, e ziua mea de naştere, ziua majoratului meu. Nu pot citi cartea asta fără să fiu extrem de emoţionată. Un ochi rîde, altul plînge, prieteniile şi istoriile se încheagă şi se destramă. Mai am o sută de pagini din cele cinci sute, şi n-aş vrea să se termine. Senzaţia e că, aşa cum ţi se întîmplă cu unele cărţi, povestea nici nu se va termina odată cu ultima pagină.

Llosa

Seara la ştiri, iute-iute, au arătat festivitatea finală de la Premiile Nobel, au zis despre discursul de o oră al lui Llosa, dar cînd mă cufundam în fotoliu să ascult măcar o frază, Llosa deschisese gura şi eu urechile, ştirea s-a terminat. Nimic, nici un cuvînt!
Azi în Evz, articol cu fragmente din discurs. Despre ficţiune ca necesitate, despre multiplicarea experienţelor şi evitarea prăbuşirii în letargie, egocentrism şi resemnare. Aici.

Deschid viata, viata musca

Mă uit uneori marţi seara, cînd îmi aduc aminte, la un reality-show unde cîteva fete se străduiesc (deşi nu s-ar zice) "să devină doamne". Mă uit nu din vreun fel de sadism, ci cu real interes. Nu pentru partea de show, ci pentru cea de realitate; o realitate la care altfel nu am acces.
Fetele, alese nu ştiu cum dintre cele de cea mai ordinară speţă, sînt închise într-un foarte frumos conac din Argeş, al Brătienilor, unde au parte de fel şi fel de lecţii. Bieţii pereţi, ce le e dat să audă! Ce, ce? Cele înjurături ce răzbat şi cînd mă duc la baie şi apa curge cu debit maxim.
Dar ce drame ascund de fapt făpturile astea! Încet, încet, se deschid. Nu degeaba înjură, se bat, beau de sting, s-ar omorî în anumite momente. În trecutul lor mititel se înghesuie agresiuni din cele mai cumplite.
Aseară, mărturisirea de două secunde a uneia dintre fete. O pîinică albă, durdulie, aparent inocentă, cu ochi mereu umezi, întrebată de profesoară ce carte a citit ultima oară, a răspuns clipind des: "N-am citit nici o carte."
Pe această pîinică aş strînge-o în braţe (cu tot riscul să-mi umfle botul dacă cine ştie cum aş supăra-o) şi i-aş citi, să zicem că i-aş citi "Kaştanka" de Cehov. Aş vrea să o văd cînd ajung la "piramida egipteană", cu scroafa Havronia Ivanovna la bază, la mijloc gînsacul Ivan Ivanîci şi în vîrf motanul Fiodor Timofeici. Pur şi simplu, aşa cum muşc eu din realitatea lor cruntă, să îi dau şi ei să guste un pic din realitatea mea.
Cum nu e posibil, în vreme ce ea va încerca să umble dreaptă prin unul dintre saloanele conacului ţinînd o nefericită carte în cap (iată piramidă!), eu voi rămîne aici şi voi zice: "Deschid viaţa, viaţa muşcă. Tot mai bine e în cuşcă".

Oameni si morcovi

Astăzi am întîlnit trei oameni de zăpadă. Primul, cu capul departe de trup, avînd alături un cîine nespus de somnoros. Al doilea, persoană integră, posesor de morcov. Al treilea, cu o expresie pungăşită graţiei gurii făcută dintr-o nuieluşă orizontală, subţire, zdravăn îndesată.
Pe Facebook, printre "Persoane pe care s-ar putea să le cunoşti", apare uneori poza îmbujorată a unui băiat care a murit anul trecut.
De cîte ori vreau să închid blogul, încep prin a face curat. Şterg liste cu locuri favorite, micşorez numărul de postări din pagină, şi tot aşa, şi tot aşa, doar-doar o să fie mai uşor. Apoi mă străduiesc să reaşez totul la loc, cît de cît.
Altfel, plăcere nu-i mai mare zilele astea decît să citesc Cehov, foarte drămuit, foarte zgîrcit, de parcă s-ar putea termina ceva ce nu se termină niciodată.

La fereastra

Tocmai cînd îmi plimbam micuţul personaj printre nămeţi şi lumini portocalii, a început să ningă, şi ninge, şi ninge...

Ce-mi doresc eu mie

"Oameni fericiţi - Un an in taiga", Herzog scenarist, narator, producător, Dmitri Vasiukov regizor.
Trailer aici.
Îmi trebuie!

Bijutiera

Bijutiera taie inelul cu un cleşte, apoi îl loveşte, îl loveşte, îl loveşte, degeaba, pietrele nu vor să cadă. Bijutiera era frumoasă acum două minute, acum e o smochină, toată riduri, încruntată. O piatră albastră pe tejghea. Bijutiera continuă lupta cu albele. N-am asistat la final, bănuiesc că n-a mai rămas nimic nici din inel, nici din femeie.

Pasarile rosii

A fost un an cumplit şi nu ştiu cum să-l termin. Să-i zic "cel mai cumplit" şi să-l ferfeniţesc aşa, cu etichetă cu tot?
Ieri a fost ziua lui tata. L-am sunat, nu prea ştiam ce să vorbim. El vedea nişte păsări roşii pe fereastră, eu îi ziceam că sînt cinteze, el mişca perdeaua, păsările zburau.
De la tata am învăţat ce frumos e să taci, eram aşa de mică, era aşa de tînăr. O măsuţă cu piese de şah şi-o scrumieră între noi.
Pentru fiecare ştire despre sinuciderea cuiva, eu tac cinci sute de semne. Pentru fiecare rînd scris despre un posibil motiv, eu tac un motiv, pentru fiecare vorbă care scotoceşte, dezveleşte, arată slăbiciunea, eu tac şi învelesc, acopăr, ascund, strîng în braţe învingătorul. Şi sper, stupid, să se audă.
Cînd am mişcat perdeaua, cînd au zburat păsările?
În Serbia s-a interzis fumatul în locurile publice. În iunie anul viitor, o să mă aşez la graniţă şi-o să suflu tot fumul spre casă. Planuri, planuri, dar aşa aş pune capul pe-o pernă, aşa m-aş odihni, aşa aş pleca.
Citesc "O lume dispărută". Plăcerea e prea intensă pentru ca plăcere să fie cuvîntul potrivit. N-am zis-o eu.

O zi desavirsita pentru...

Astăzi în parcul Sub Arini un om aduna muşuroaie de cîrtiţă într-o găleată.

Album duminical

Bucatica mea de Hollywood

Dacă aş fi aflat din timp, poate că m-aş fi dus la castingul pentru figuranţi în "Ghost Rider 2". Ar fi fost o experienţă. Plus patruzeci de lei pe zi. Chiar şi aşa, m-am pomenit astăzi plimbîndu-mă prin decor, printre figuranţi, stranie senzaţie. Piaţa Mică. Nişte gherete nu diferite de cele care împînzesc piaţeta uneori, pe la tîrguri. Doar cînd te apropiai sesizai diferenţele, detaliile: produsele hiperaranjate şi încremenite, amintind de cele de pe vremuri de la Ziua Recoltei, vînzătorii deloc hăituitori, lipsa preţurilor pe tarabe. Vînzătoarea de varză vorbind la mobil: "Ne-au dat dimineaţa cafea şi ceai, acum aştept pauza viitoare, cică o să ne mai dea nişte...". Băbuţa cu porumb şi usturoi hodinindu-se pe scăunel, zîmbind la poză. Pe la mesele restaurantelor, clienţi gri, feţe palide, încremenire, lipsă bucurie şi vervă, lipsă pahare şi farfurii. Maşini ambalate. "Cine nu face parte din figuraţie să părăsească zona!" Adevărul e că se putea rămîne fără nici o problemă, pe acolo, printre bostani. Dar am plecat, pe sub turn, spre casă. Nimic de făcut.

Oh, Sailor!...

Ghici cu cine m-am întîlnit prin Piaţa Mare?
Fără să-l caut, fără să-l aştept, fără să mă înghesui, fără să stalkeresc. Ştiam că e prin zonă, ştiam că pe undeva pe la biserica unde mi-ar fi plăcut să mă duc, dar mă oprise o jenă, aşa că mă plimbam cam fără ţintă.
Am auzit un grup de adolescenţi scandînd ceva ce mi-a sunat a "Li-ber-ta...", cocoţaţi pe soclul lui Gheorghe Lazăr. Abia apoi am văzut caravanele Castel Film. Apoi m-am apropiat. "Ni-co-las!..."
Nu m-am abătut mai mult de zece paşi de la drumul obişnuit. N-a durat mai mult de un minut şi uite-l, nu ştiu cum de-am ajuns la doi-trei metri de el. Nicolas Cage. Rupt din lună, frumos de pică, amabil, zîmbitor. Am făcut vreo trei poze, apoi pur şi simplu am stat şi l-am privit cum dădea autografe pe caieţele. M-am tot uitat şi i-am tot zis în gînd "Oh, Sailor". Apoi ne-am dus fiecare la treburile noastre.

Cu sau fara?

Iar azi, după Zilele de Poezie "Iustin Panţa", după trei ore dense şi nespus de plăcute la bibliotecă, mergînd spre casă, traversînd Parcul Astra, mi-a ieşit chiar poezia în cale. S-a oprit, a întrebat: "Cu sau fără?". Mîna fetiţei ridica floricica, o punea la loc. Cu!

Institutul Blecher la Sibiu, aseara

Aseară, Institutul Blecher la Sibiu, în cadrul Colocviilor Revistei Transilvania, cu O. Nimigean citind din "Rădăcina de bucsau". Paginile 225-232, pentru amatorii de detalii. Aveam cartea în poală, întîmplător am deschis exact de unde citea autorul, aşa că am urmărit lectura cu "subtitrare". Delicios spectacol, dacă deschideţi cartea vă imaginaţi şi accentul. Mi-a plăcut şi textul lui Ovidiu Baron, selecţie dintr-un roman în lucru. Şi atmosfera, blîndă şi relaxată, totul aşa cum îi şade bine călătorului într-o pivniţă, într-o seară de toamnă.

*

Premiile revistei Transilvania 2010 au mers la O. Nimigean şi Andrei Terian. Este pentru prima oară cînd în cadrul colocviilor premiile se acordă pentru volume apărute de-a lungul anului respectiv. În cazul celor doi, "Rădăcina de bucsau" şi "G. Călinescu. A cincea esenţă".

O plimbare

Lansari, lecturi

Se anunţă un sfîrşit de săptămînă delicios la Sibiu. Colocviile revistei Transilvania pun iarăşi scriitorii pe drumuri, pentru a şaptea ediţie. Despre a şasea s-a scris aici - şi, citind acum finalul acelui articol, nu pot să nu îi compătimesc pe invitaţii care fac mari eforturi, parcurgînd un drum care normal ar lua patru-cinci ore, într-un timp dublu sau chiar triplu: nici anul ăsta nu-s trenuri directe dinspre Bucureşti spre Sibiu, blestematul de pod dintre Sibiu şi Braşov rămîne rupt. De atîta amar de vreme. O noutate vine din altă parte - Institutul Blecher joacă în deplasare, în cadrul colocviilor: la librăria Humanitas, vineri seara, incluzînd o lansare a lui Ovidiu Nimigean.

Programul Colocviilor Revistei Transilvania, 5 şi 6 noiembrie, sala de evenimente a Librăriei Humanitas din Sibiu:

Vineri
17, 00 Deschiderea Colocviilor
Clubul de lectură Institutul Blecher, ediţia XXVIII. Organizator: Claudiu Komartin
Lansarea romanului Rădăcina de bucsau de O. Nimigean.
Prezintă: Bogdan Creţu, Alex Goldiş, Radu Vancu, Dragoş Varga.
Lectura poetului Emilian Galaicu-Păun. Lectura prozatorului Ovidiu Baron.
Discuţii

Sâmbătă
10, 00 Masa rotundă cu tema Mutaţiile est-eticului
12, 00 Prezentarea antologiei "Am să te sufoc, dragă oraş". Poeţi tineri din Sibiu, editată de Centrul Cultural Interetnic Transilvania. Prezintă: Dragoş Varga
Prezentarea volumului Taxa pe viciu de Dan Herciu. Prezintă: Irina Petraş
Prezentarea volumului Camiku de Mihai Curtean. Prezintă: Radu Vancu
12, 30 Decernarea Premiilor Revistei Transilvania pe anul 2010
13, 00 Recitalul poeţilor invitaţi

Şi iată şi programul Zilelor "Iustin Panţa" (organizate de Euphorion şi care au loc imediat după colocviile Transilvaniei):

Sâmbătă, 6 noiembrie, Biblioteca ASTRA
Orele 16:30 – 19:30
Expoziţie fotografică: Ion Cucu
Lansări de carte:
- Aurel Dumitraşcu, Cine merge în Paradis
Prezintă: Adrian Alui Gheorghe
- Adrian Alui Gheorghe, Paznicul ploii
Prezintă: Dumitru Chioaru
- Emilian Galaicu – Păun, Armele grăitoare
Prezintă: Leo Butnaru
- Dumitru Bădiţa,
Invitat la Săvârşin
Prezintă: Radu Vancu şi un cristian
- Radu Vancu, Sebastian în vis
Prezintă: Dragoş Varga şi Andrei Terian
- Dumitru Chioaru, Noi developări în perspectivă
Prezintă Andrei Terian şi Mircea Petean
Orele 19:30 - 20:00
- Decernarea Premiului “Iustin Panţa”
Prezintă Ioan Radu Văcărescu şi Andrei Terian

Duminică, 7 noiembrie, Biblioteca Astra
Orele 9:30 - 11:30
Masă rotundă pe tema Starea poeziei, azi
Moderatori: Emilian Galaicu-Păun, Ioan Es. Pop şi Claudiu Komartin
Orele 11:30 - 12:30
Recitalul poeţilor prezenţi

La margine de Sub Arini

Era o astfel de zi.

Luni si marti in Sub Arini

Luni şi marţi în Sub Arini. Senzaţia de complicitate a puţinilor ce se plimbă ziua în amiaza mare prin parc, în timpul săptămînii. Gîndul că toţi avem un beteşug sau altul, o lipsă sau alta. Bătrîni cu cîini şi mai bătrîni, un collie cu ochii lipiţi, sătul probabil de cîţi l-or fi strigat Lassie, o grăsuţă pe bicicletă pedalînd mult prea iute, un handicapat cu bastonul metalic alături de bancă, o femeie cu ochelari, speriată cînd şi-i dă jos pentru o clipă, văzînd cum aleea îi alunecă brusc de sub tălpi, căutînd un sprijin, punîndu-şi ochelarii la loc şi continuînd să inventarieze beteşugurile.

Luni seara, urechile ciulite!

O invitaţie pentru luni seara, de la ora 19: emisiunea "Douăzeci, zece - probă de cultură", de Adela Greceanu, pe Radio România Cultural, realizată de data asta la Bistriţa. Picanteriile aici. Cum ar veni, vor vorbi nişte oameni care tac şi fac.
Poza, evident, se dedică realizatoarei.