4 iunie 2011

Noua



A noua zi, deja veche, pe sfîrşite. Şi mîine se termină şi festivalul.
Aseară, un spectacol de dans japonez foarte dark şi foarte luminos, cum se poate, se poate. Nu rezistă oricine. Cine rezistă e fericit.
Ecoul tăcerii, Yukio Suzuki Company, coregraf Yukio Suzuki şi tot el în rol principal. O intensitate fantastică a mişcărilor şi-a nemişcărilor, a muzicii şi a liniştii. Contraste, o nebunie de contraste. Asimetrii, asimetrii, crapă simetria de ciudă şi urîţenie. Au plecat din sală destul de mulţi, pe zonele cu muzică de neînţeles pentru ei. I-a orbit muzica, aş zice. E perfect, aşa şi trebuie. E minunat să poţi să fii, ca artist, atît de puternic încît selecţia să se producă pe loc, cine nu rezistă să plece de îndată de pe lîngă tine. Dispară nehotărîţii. Probabil că aşa muzică n-a auzit în viaţa sa nu biata Casă a Sindicatelor (schimbaţi-i numele, uf, schimbaţi-i odată numele, că-mi crapă degetele de ruşine de cîte ori sînt nevoită să-i scripţ numele!), dar nici Sibiul întreg. Cînd propriile acufene le-au fost acoperite de cele ale artiştilor, unii au plecat. Acufene, acufene, dar să fie ale noastre, adică. Eu le-am primit cu mare bucurie, le-am împletit, am curs ca pe tobogan pe uruitul care seamănă atît de tare cu uruitul din camera mea. Apoi iarăşi linişte, apoi iarăşi ţiuit şi uruit, vieţuit şi înnegurare.
Yukio Suzuki a explicat azi aşa: au pornit de la muzica lui Toru Takemitsu, de la concepţia lui că un sunet contează foarte mult pentru muzică. Nu există melodii, ci un sunet, apoi încă un sunet. Dansul este la fel. "Deja există atîtea genuri de dans în lume - clasic, balet, hip-hop... Dacă ne apucăm de balet, există deja o metodă, un nivel. Eu am vrut să încep de la zero, nu de la un nivel. Am vrut să realizez dansul meu, Yukio Suzuki, de la zero. Prin urmare, n-am mişcat imediat, nemişcat are o însemnătate. De acolo am găsit un sens. Dansul meu de acolo porneşte."
Îl iubesc pe Yukio Suzuki.

*

Iar astăzi, culoare şi obrăjori. Am fost la circ, un circ modern, Anonimi celebri / Les Parfaits Inconnus, din Canada. M-am dus de la patru după-amiaza, nu seara, ca să fie copii. Şi-au fost. Pozne pe scenă, cum să descriu? Dacă şase finalişti de la Românii au talent s-ar pune pe treabă şi şi-ar face o trupă, ar putea ieşi cam aşa ceva. Unul jonglează cu mingi, altul dansează la bară şi se urcă pe o scară neţinută de nimeni, altul merge pe bicicletă stînd în cap pe ghidon, altul se roteşte într-un cerc. Şi toate astea combinate cu o autoironie permanentă, de prăpădiţi nimeriţi acolo ca din întîmplare, în nişte costume ponosite, ca de acum zeci de ani...
Nu chiar "jerpeliţi şi flenduroşi", nu. Dar,

*

Dar, cu două rînduri în spatele meu, un om pe care l-am mai văzut în una din serile trecute. Un cocoşat, păr alb, privire pătrunzătoare. Lîngă el, un fel de pitic. Bună seara, domnule Hackett, i-aş fi zis. În toate văd un semn, cîtă vreme semnul e doar al meu. Un om mic şi unul mare, doi spectatori cam "jerpeliţi şi flenduroşi".
Bună seara, domnule Hackett.

*

Ah, draga mea, a zis el, uite-l pe Hackett.
Hackett, a zis doamna. Care Hackett? Unde?
Îl ştii pe Hackett, a zis domnul. Trebuie să mă fi auzit adesea vorbind de Hackett. Hackett Cocoşatul. Pe bancă.
Doamna s-a uitat atentă la domnul Hackett.
Deci ăsta-i Hackett, a zis ea.
Da, a zis domnul.
Bietul om, a zis ea.
Ah, a zis domnul, hai să ne oprim, vrei, şi să-i urăm seară bună. A înaintat exclamînd, Dragă prietene, dragă prietene, ce mai faci?
Domnul Hackett şi-a înălţat privirea dinspre ziua muribundă.
Soţia mea, a strigat domnul. Iată, soţia mea. Soţia mea. Domnul Hackett.
Am auzit atîtea despre dumneavoastră, a zis doamna, şi-acum în sfîrşit vă întîlnesc. Domnul Hackett!
Eu nu mă ridic, că n-am puterea, a zis domnul Hackett.
Dar nici să nu vă gîndiţi, a zis doamna. S-a aplecat înspre el, fremătînd de solicitudine. Dar chiar să nu vă gîndiţi, a zis ea.
Domnul Hackett s-a gîndit că o să-l bată uşurel pe cap sau măcar să-i mîngîie cocoaşa. Şi-a strîns braţele iar ei s-au aşezat lîngă el, doamna într-o parte, domnul în cealaltă. Prin urmare, domnul Hackett s-a pomenit între ei. Capul lui ajungea la subţiori. Mîinile lor se întîlneau deasupra cocoaşei, pe traversă. S-au lăsat în jos, înspre el, cu tandreţe.

2 comentarii:

nuclearrr spunea...

Asa frumos pare totul!
Ne creezi regrete ca noi, din partea cealalta a tzarii, nu putem participa la minunile alea artistice!:)

Veronica spunea...

Multumesc, ma bucur. Eu regret ca nu pot descrie decit frintura vazuta de mine.