Dinspre cărţi înspre filme. Mai suporţi, bloguşorule? Mai suportă, că mult o să tac apoi. Că asta mi-e singura culoare, într-o viaţă de negru pe crem.
Ieri, fiinţînd eu de una singură printre pagini, m-am apucat să desenez arborele genealogic, 28 de suflete ale unei familii din carte, din cartea. Tare încolăcite ramuri.
Iar azi dimineaţă am pornit spre TIFF la un film din secţiunea cu ramificaţii spre celelalte arte, de data asta Literatura. Cu L mare să fie.
"Să nu mă părăseşti" (Never Let Me Go), după romanul omonim al lui Kazuo Ishiguro.
La filmul de aseară, îmi atrăsese atenţia un spectator, două rînduri mai în faţă, ultimul loc de pe rînd, siluetă beckettiană, păr alb ţepos, ochelari, trunchi înclinat la treizeci de grade stînga, o fi adormit, s-o fi întablouat?
Surpriză: l-am regăsit tot acolo astăzi, cînd am intrat în sala mică a teatrului Gong. Acelaşi om, acelaşi loc, aceeaşi poziţie înclinată. Mă-nclin. Apoi am regăsit, în film, şi o actriţă de-aseară, Charlotte Rampling.
Despre film. Sau despre carte?
Despre carte, pe pagina Polirom. Tot despre carte, a scris Adriana Bittel: Tema principala a cartii nu e deloc stiintifico-fantastica, ceea ce-l fascineaza pe romancier e trecerea de la copilaria ocrotita si idilica la virsta adulta, modul cum prietenia si iubirea fac mai pretios timpul limitat al fiecarei vieti, memoria emotionala a perioadei cind eram inocenti si lumea parea mai pura. Scrisa cu limpezime si tensiuni bine conduse, Sa nu ma parasesti e o frumusete de carte, care si-a ocupat deja locul in clasamentele din Anglia si SUA pentru cel mai bun roman al anului.
În mare, este povestea unor copii dintr-un soi de internat straniu. Se va dovedi că sînt de fapt clone, aduse pe lume cu un sigur scop: donarea de organe. Cînd vor creşte, vor trăi foarte puţin ca adulţi. Vor face o donaţie, poate încă una. După a treia, puţini supravieţuiesc. Societatea "futuristă" e plasată, cel puţin în film, în anii 70, 80, apoi 90, căci nu despre "noi în anul 2000" e vorba aici, ci de suflete. Povestea e sublimă, nu e nici urmă de sf-isme, e o poveste despre copilărie, iubire, moarte din viaţă, neputinţă. În prim plan, trei copii, un băieţel timid şi două fete, crescînd, iubind, ieşind dincolo de internat, în lumea reală unde riscă să-şi întîlnească Posibilul, Originalul. La final, cînd un trup tînăr, cu cicatrice pe-o parte a trunchiului firav, se stinge, am plîns cum n-am mai plîns poate niciodată la un film, ruşinos, de spus doar blogşorului.
Nu, filmul n-a fost ca acelea din zilele trecute. E un film. Mi-a plăcut. Probabil o să fie dat în curînd la televizor. Probabil o să ronţăim floricele în faţa micului ecran, nu ştiu. Dar pe mine aici, în festival, în cadrul ăsta, într-o zi ca asta, m-a mişcat puternic. Şi m-a trimis la carte. Ceea ce s-a mai întîmplat cu un alt film, tot după un roman de Ishiguro, "Rămăşiţele zilei".
Ia priviţi un pic la clone şi spuneţi, au suflet sau...? Răspunsul n-o să se audă, o să fie acoperit de un urlet, din mijlocul şoselei va creşte o carne.
Trailer aici.
Să nu mă părăseşti
Titlul original: Never let me go
Ţara: Marea Britanie, SUA, (2010)
Regia: Mark Romanek
Cu: Carey Mulligan, Andrew Garfield, Keira Knightley, Izzy Meikle-Small, Charlie Rowe, Ella Purnell, Charlotte Rampling, Sally Hawkins
Ruth, Kathy şi Tommy şi-au petrecut copilăria într-o aparent idilică şcoală-internat din Anglia. Pe măsură ce se maturizează, încep să-şi dea seama că trebuie să înţeleagă puterea dragostei care-i uneşte, în timp ce se pregătesc pentru realitatea bântuitoare ce-i aşteaptă.
Festivaluri: Londra 2010
Premii: Cea mai bună actriţă (Carey Mulligan) - British Independent Film Awards 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu