Magie, nimicuri dulci

Era o astfel de zi.
Erik Satie,
Erik Satie.

Magie de carte nouă.
Un CD cu muzică de la Bookfest. Acasă, înapoi în sarabanda întîmplărilor interioare, ce muzică ascultă personajul din carte în liftul lui programat să meargă cu o viteză de patru ori mai mică? Aceea care te-a făcut să te opreşti în tîrg şi să ceri - asta. Asta.

Singurătatea, batjocorită oricît, e nepreţuită, o strîngi în braţe şi fugi şi ea te doare de sub coaste, inimă de vioară, lemn dulce al meu. Nu ne prinde nimeni, nu ne prinde nimeni. Nimeni, nimeni, nimeni.



Foto: "Companion; Loneliness" - Val Jean

Cred că undeva prin aceste zile se împlinesc zece ani de cînd m-am aşezat să scriu prima poveste. Era într-o dimineaţă devreme. Altă poveste.
Ia să continuăm tot aici.
Era o altă poveste, mereu îmi doresc să mă întorc în ea.
Era dimineaţa devreme, 2002, nimeni nu se trezise, beam o cafea la fereastră, da, fereastra asta şi pervazul ăsta, şi deodată schelălăitul, bufnetele - jos, în parcare, un bărbat cu doi superbi labradori negri îl bătea pe unul dintre cîini, doar pe unul. Lovituri cu picioarele în burtă şi înjurături. Am început să scriu aşezat, insist pe aşezat, voiam să înţeleg durerea, tot ce-a fost înainte a fost haos şi bîjbîială, nimic. A ieşit una dintre povestirile din volumaşul de debut. Apoi au urmat alta şi alta, doi ani am adunat.
Unde vreau să ajung?
Am început să scriu din gol şi în gol. Golul ăsta trebuie reamintit, ca să fac mereu lucruşorul să meargă.
Din gol. Eram venită relativ de curînd în oraşul ăsta unde nu-mi găseam locul. Nu mai voiam să lucrez ce lucrasem, mă feream de presă ca de otravă. Plecasem de la un serviciu complet nepotrivit, nu găseam de lucru. Mă simţeam singură, singură într-un oraş nou şi cu un nume nou, mă pierdusem de mine, începeam ceva ce nu ştiam cum să încep; singurătatea nu ţine de alţii, singurătatea e dublul tău gol care aşteaptă lîngă tine cu un nod în gît, aşezat pe marginea căzii, ca să îi spui o poveste. În golul ăsta am simţit nevoia să încep să scriu, să-mi scriu poveşti, poveşti despre alţii, pe cît posibil niciodată despre mine, oricum totul e despre noi, să trăiesc în alte vieţi, să construiesc dacă se poate, să sar dintr-o viaţă în alta, ce mai bogăţie la îndemîna săracului. În acea primă poveste stîngace, apare şi femeia la fereastră, bînd cafea şi văzînd scena. Avea să fie poziţia mea ideală cînd vine vorba de scris - cea a spectatorului exterior.
În gol. Aveam un computer amărît, huruia ca elicopterul în ultimele sale luni de viaţă, poate că la un moment dat s-a ridicat şi-a plecat fîlfîind din foldere; reala lui calitate este că nu avea internet. Atunci au apărut primele uşi închise, patru pereţii, fereastra, cana de ceai - atunci au început ele să devină ceea ce sînt şi acum.
Nu cunoşteam şi nu mă interesa absolut deloc ceea ce se numeşte lume literară, singurul lucru care conta era golul-povestea-călătoria. Scrisul, nu publicarea; gîndul, nu discuţia de pe marginea lui exterioară. Iar asta e ceea ce contează şi acum, doar că acum e necesar să transpiri un pic pentru surzenie.
Golul mi se pare în continuare singurul lucru de învăţat într-o viaţă. Tăcutul, aşteptatul, taina.
De foarte multe ori, în goana prezentului cu limba scoasă, mă gîndesc la început. Mi-e dor de atunci. Vreau să-mi reamintesc golul, să-i pipăi buricul. Şi atunci trag din computer cablul de net şi sînt din nou înapoi, într-o lume aşa cum se cuvine. Tu şi cu tine.

Şi iar şi iar şi iar, Erik Satie.