Prima zi cu lumină de toamnă. Predau traducerea şi ies afară fără scut, văd lumina. Şi frunze şi aer şi blîndeţea pulovărului pe umăr, de parcă aş plimba un motan adormit. Mereu uluită - unde, cînd s-a scurs anotimpul? Iată, vine cel bun, cel drag.
Mă pregătesc de plecare. Mental, de cîteva zile. Tremurul acela, o spaimă acoperind nerăbdarea. Ca întotdeauna, dac-aş putea, aş anula totul.
Guguştiucii revin la cuibul lor vechi, azi au cărat beţişoare, au refăcut zidurile, s-au ciugulit pe lîngă ochi unul pe altul, a cîta serie de pui să fie asta? Frumuseţea le stă în răbdare, în firescul răbdării, zi după zi, anotimp după anotimp, un fel de altceva nu era de făcut, facem ce trebuie făcut, şi părem fericiţi, şi poate chiar sîntem, probabil.
Emoţionată de a treia reacţie la carte.
Bogdan-Alexandru Stănescu îmi face o bucurie. Scrie despre a construi, a construi chiar este plăcerea scrisului meu, puteţi să rîdeţi, eu asta fac, construiesc şi reconstruiesc, e plăcut să văd negru pe alb a reveni, a reîncărca, da, fără re nu se poate nimic. Articolul din Suplimentul de cultură, aici sau aici în pdf, cu diacritice, mai uşor de citit.
Sînt recunoscătoare, iar de fiecare dată cînd mulţumesc pentru o reacţie la carte o fac pentru a mulţumi de fapt pentru alegerea cărţii, pentru lectura ei, apoi pentru opţiunea de a scrie despre ea. Este mai puţin important că cineva, undeva publică ceva despre cartea ta. Dar este nespus de emoţionant că, un pic mai devreme, cînd tu habar nu aveai, acel cineva a citit şi a simţit un ceva. La fel de tare mă bucură reacţiile primite în căsuţa de e-mail, în căsuţa de FB, pe stradă sau în bucătărie. Nu e vorba de mine. Mereu, de poveste.
Obosită, plumbuită.
5 comentarii:
e foarte frumos şi cum trebuie despre reîncărcare reîncărcătură, dar, iertare, ceva mă scormoneşte, după ce-am citit şi recenzia teroristei şi pe aceasta; simt impulsul irepresibil de a apăsa pe celălalt capăt al balansoarului acolo unde iarăşi vor trebui să se nască şi cine ştie dacă le va mai ieşi. senzaţia din fiecare dimineaţă.+ "pajişti, ploi, placente", o găină, un pui, un ou.
Atunci, mă bucur.
Fiindcă lectura e plăcere, iar plăcerea e legată de gust. Iar el de gust zice, în privinţa aceleia. Dar prea mult bine în rest, neaşteptat, multe lucruri pe care nu le-am zis nimănui niciodată, acum le văd scrise aşa.
Un volum de proză scurtă e ca un album cu muzici, fiecare o să aibă favoritele sale, cu un pic de noroc cîteva melodii vor fi fredonate - noroc? sau ghinionul lor? - iar alţii chiar fredonatele le vor detesta şi vor iubi umbrele, trecătoarele, invizibilele, mutulicile.
Şi n-o să fac acum precum ciobanul care plînge după o oaie şi uită de restul. Deşi, e drept, o iubesc pe oaia aia pusă deoparte, pisicozaură cum sînt, ne-am jucat mult împreună.
Uf, tocmai am aflat de un animălete care a murit şi aşa o tristeţe, şi aşa o imbecilă de replică, veşnicul "ştiu, şi mie...".
şi-aşa ar fi, îţi licăre un rând sau un altul, nici lectura unui singur cititor nu-i aceeaşi la orice oră, eu m-am înghesuit observând şi fiind puţin apăsată mai mult fuga cititorului din calea unui subiect. o suspiciune că asta ar fi. nu ca să scap turma, doar pentru că e aşa mult acolo.cum îmi spunea cinevaaa, cartea găseşte ea drumul şi îşi face rostul ei, reapare cu alte chipuri mai târziu, se leagă de alte lucruri. ţi se pare că îi cunoşti o faţă, i-o "povesteşti", dar în timp câte şi câte apariţii mai are şi din ce locuri îţi mai foşneşte.
:( iertare, animălete.
Mi-am amintit că de "oaia" aceea îi plăcuse Hobbitului, cînd o postasem aici, cînd devoalam cu ţîrîita. E un motiv de bucurie cînd cuiva îi place una, altcuiva alta, diversitate să fie şi plăcinte cu diferite umpluturi. Şi rămîn bucuroasă de "re", e cel mai frumos compliment pe care îl putea face cineva unei cărţi, cartea rîde sfios gîdilată. Cu o faţă, cu alta... :)
Trimiteți un comentariu