Ciocârlanul de parcare

Dacă aş putea, aş scrie un poem scurt despre pasărea asta. Iar deasupra aş pune o fotografie de aseară, din Piaţa Universităţii. Şi ce mai postare de blog misterioasă ar mai fi şi asta: poemul ciocârlanului de parcare alături de sloganul "Natura moartă ne place doar în pictură".
Să o luăm sistematic, mai ales că ceea ce se petrece de ani cu greu se poate spune în două vorbe.
M-am despărţit cu păreri de rău de Sibiu, un oraş ale cărui periferii le îndrăgeam. Porneam de la casa mea către sud, spre pajiştile întinse de unde se puteau vedea munţii. În zile în care nu aveam unde merge, ce face, acolo mă duceam între două pagini de carte traduse, pur şi simplu ca să am un scop, ca să am o întâlnire: şi, odată ajunsă, stăteam ca stâlpul la marginea drumului şi mă uitam la întinderea de iarbă, la munţii care păreau atât de aproape, şi eram, în felul meu, fericită. Mă întâlneam cu animale şi cu urme de animale - vedeam arici, ulii, bufniţe, fel şi fel de şopârle - şi îmi umpleam apoi camera cu pene şi cu mari buchete de flori de câmp.
Dar în ultimii ani am văzut oraşul meu drag mâncând ca un nesătul din peisajul şi mai drag. Dincolo de dezvoltarea haotică a oraşului înregimentat şi el în moda naţională - mici case frumoase demolate, hidoşenii uriaşe înălţate peste noapte, şiruri de copaci raşi pentru a se face parcări, spaţii verzi dispărute - am suferit realmente privind peisajul de la periferie distrus de la un anotimp la altul. Un hipermarket colo, un bloc dincolo, un strat de asfalt aici, un beton turnat dincolo, şi şirurile de cumpărători invadând ca nişte batalioane vesele şi colorate ceea ce de fapt nu le aparţine: un habitat sălbatic, acum supus şi umilit, călcat în picioare.
În parcările imense ale celor trei hipermarketuri aproape lipite unul de altul în această zonă, se poate vedea, dacă te uiţi cu grijă printre roţile maşinilor, un păsăroi. Un păsăroi bej pestriţ, cu o creastă amuzantă în cap. Este ciocârlanul. Ciocârlia cu creastă, dacă traducem versiunea din limba engleză. Ţopăie de colo-colo şi ciuguleşte de printre plăcuţele de beton ce găseşte: vreun rest de plăcintă, vreo firimitură de la chifla care a însoţit micii... Zâmbim amuzaţi când îl vedem sărind pe picioruşele lui fragile şi lungi. Dar este o imagine care îţi poate frânge inima. Fiindcă la marginea parcării, la marginea drumului, încă se mai află este un şanţ. O urmă tristă a ceea ce a existat aici cândva. O dâră. Un şănţuleţ cu apă, în care mai cresc ca prin minune fire de papură, ţipirig, albăstrele, traista ciobanului, păpădii şi câte şi mai câte. Este casa ciocârlanului, din care n-a mai rămas decât pragul.
De asta merg seara în Piaţa Universităţii. Pentru un biet ciocârlan care ciuguleşte beton.