Intersecţia aleilor Şipotul fîntînilor cu Poiana Narciselor.
Ariile frînte care răzbat pe ferestrele deschise de la Conservator.
Cîinele cu roţi la picioarele din spate, plimbat lent de o fată în Cişmigiu.
Pisica albă cu păr lung plimbată în braţe de o fată în Cişmigiu.
Maclura, bilele ei verzi ca nişte mingi de tenis, căzînd toamna tîrziu din copacul de pe pod şi adunîndu-se jos, în lacul golit.
Balcoanele mici, cele de foarte de sus, înnegrite, năpădite de ierburi care realmente cresc pînă la cer.
Păsările din curtea interioară. Pescăruşii luînd locul rîndunelelor tocmai cînd ţi se face mai frig.
Codobatura galbenă zărită ieri pe malul Dîmboviţei.
Chiciura de astăzi, ornînd tufele şi brazii din jurul piscinei cu aer cald din care se ridică bucle groase de abur.
Ţipetele copiilor străini la piscina hotelului. Mamele lor, cuprinzîndu-i în prosoape gigantice.
Plăcuţele cu nume de scriitori şi artişti de la aproape toate scările de bloc, în centru.
Nasul lui Geo Bogza iţindu-se şugubăţ spre trotuar, la prima scară.
Urcatul unui deal înceţoşat, seara, fără ţipenie de om, cu copaci pleşuvi de o parte şi de cealaltă, după ce n-ai încăput la o lansare, într-o librărie infimă.
Faptul că, în orice direcţie aş apuca în fiecare zi, toate aceste absenţe sînt atît de consistente încît devin prezenţe; nu poţi să fii singur, coroziv de singur adică, într-un oraş care pulsează de oameni care au fost. Casele, curţile, trotuarele înguste, şi iar casele, ancadramentele sofisticate ale ferestrelor, cu amoraşi roşi de vreme, sub care cîndva cineva a chiuit de fericire măcar o dată, totul, totul - cu cît mai pustiu, cu atît mai viu, cu atît mai atroce de viu.
6 comentarii:
Ce plimbare frumoasă... Ce forţă să vezi în pustiu umbra unui chiot de bucurie. :)
Oraş frumos hulit degeaba. :)
Nu e forţă, nu ştiu ce e, ceva normal - în orice loc gol a fost ceva, merită să ne imaginăm şi se face plin; mai plin decît prezentul.
Ne-a cam intrat în firesc hulitul. Abia deunăzi ce am văzut la emisiunea lui Mihaiu pe TVR un domn care după vorbă părea a fi sociolog şi care spunea că din 2010 aprox publicul larg român a intrat în faza neîncrederii depline. Făcea referire la politic... dar ce nu e al oraşului?
Să ne imaginăm, mai mult, mai des. Da. Iată o dorinţă demnă de Moşul.
Gând la gând. Neîncrederea deplină.
De fapt, soluţia e să fugi, să întorci spatele scârnăviilor politice în care nu mai avem încredere, să nu le acordăm nici cea mai mică atenţie, să creezi dacă se poate alte lumi, fie şi imaginare. Ne vom salva, poate. Să nu existe pentru noi nici cât pentru un protest. Să nu le acordăm nici măcar scârba noastră, nimic, nici un sentiment, nici o risipă. Nu ştiu, de fapt. Dar simt nevoia să fug, să întorc spatele, să mă lase în pace, să trăiesc.
Pe bucuria făcută de descrierea superbă, ai reușit să-mi răspunzi la o întrebare care mă preocupa de mulți ani.
În copilărie, când hălăduiam prin oraș cu trupa de băieți de la blocul în care locuiam, am găsit relativ aproape de bloc, într-o seară târzie de pe la începutul iernii, un copac înalt și plin de spini, cu niște fructe ciudate, ca niște portocale verzi, formate din niște vezicule lungi care radiau din centru către margini (capetele lor se văd și în poză și formează ridicăturile de pe coajă), umplute cu un lichid alb-lăptos, cu gust amar. Deși eram specialiști în escaladarea gardurilor și în urcatul în copaci, a trebuit să renunțăm la tentativă, din cauza spinilor. Am dat jos un fruct cu niște bețe, după încercări care au durat vreo jumătate de oră, la lumina lunii și a becurilor chioare din zonă.
Nu am mai revenit la copacul acela (ne-am mutat în curând din oraș), iar peste ani, am văzut că a fost tăiat. Acum e o parcare acolo.
Și totuși, din când în când, mă tot întrebam ce fel de copac o fi fost. Raritatea lui (pentru că de atunci nu am mai văzut nicăieri unul la fel) și fascinația fructelor mari ca niște portocale (mai ales că l-am găsit în singura perioadă din an în care noi, copiii din comunism, primeam portocale) m-au făcut să îi păstrez o amintire plină de farmec și mister.
Mă bucur nespus că am primit răspunsul prin tine, și tot acum, de Crăciun :)
Sărbători fericite, Veronica dragă!
Sărbători fericite, Liviu!
Cel mai mult îmi place că ştii şi gustul maclurii! Dar ce gust nu ştim noi, din tot ce întîlnim în copilărie? Pur şi simplu frumos. Cel mai trist, şi totodată deja clasic, e că în locul copacului este o parcare. Mă bucur să fiu de ajutor cu descifrarea copacului. Am aproape o obsesie pentru copaci. Dacă despre un om nu poţi spune doar un om, la fel cu copacii. Una-i să fii mesteacăn, alta-i să fii chiparos! La fel cu păsările, cu florile...
Cu drag.
(nu mai zic că povestea ta din copilărie este, în sine, un dar)
Trimiteți un comentariu