"Niciodată nu arată ceva neterminat. Niciodată, niciodată."

Între timp (pe 3 iulie, conform agendei mele) aflasem – nu de la John, ci de la Sybil – că prietenul meu începuse să lucreze la un poem amplu. După ce nu-l mai văzusem vreme de vreo două zile, s-a întâmplat să-i aduc acasă nişte imprimate de la cutia poştală din stradă, alăturată cu a lui Goldsworth (pe care obişnuiam să o ignor, înţesată cum era de fluturaşi, reclame locale, cataloage comerciale şi genul ăsta de prostii) şi am dat nas în nas cu Sybil, pe care un arbust o ascunsese de privirea mea de şoim. Cu pălărie de paie şi mănuşi de grădinărit, stătea pe vine în faţa unui rond de flori şi tăia sau lega ceva, iar pantalonii ei maro strâmţi mi-au amintit de colanţii-mandolină (cum le ziceam în glumă) pe care-i purta şi nevasta mea. Mi-a zis să nu-l deranjez cu reclamele respective şi a adăugat informaţia că s-a „apucat de un poem foarte mare”. Am simţit sângele inundându-mi faţa şi am bombănit ceva cum că mie încă nu-mi arătase nimic, iar ea s-a îndreptat şi şi-a dat părul negru încărunţit de pe frunte, s-a holbat la mine şi a zis: „Cum adică – nu v-a arătat încă nimic? Niciodată nu arată ceva neterminat. Niciodată, niciodată. Nici măcar n-o să discute cu dumneavoastră până nu e gata, absolut gata”. Nu-mi venea să cred, dar am descoperit în curând, vorbind cu ciudat de reticentul meu prieten, că fusese foarte bine instruit de soţie. Când mă străduiam să-l scot din muţenia lui cu ajutorul unor vorbe de duh bine intenţionate, precum: „Oamenii care trăiesc în case de sticlă n-ar trebui să scrie poeme”, el nu făcea decât să caşte şi să scuture din cap şi riposta că „străinii ar trebui să se ferească de zicalele vechi”. Cu toate acestea, nevoia de a afla ce făcea cu tot materialul viu, mirobolant, palpitant şi sclipitor pe care-l revărsasem asupra lui, dorinţa arzătoare de a-l vedea la muncă (chiar dacă fructul muncii lui îmi era interzis) s-a dovedit a fi absolut chinuitoare şi incontrolabilă şi m-a făcut să mă dedau la o orgie de spionaj pe care nici un considerent legat de mândrie n-a putut s-o împiedice.
Ferestrele, după cum bine se ştie, au fost consolarea literaturii la persoana întâi din toate epocile. Însă acest observator nu a putut rivaliza în materie de noroc cu Eroul timpului nostru care asculta pe la uşi, nici cu cel omniprezent al Timpului pierdut. Şi totuşi mi se acordau când şi când frânturi de vânătoare fericită.

Nabokov, F.p.